duminică, 28 ianuarie 2018

Recenzie ”Chemarea cucului” de Robert Galbraith


Sper de mult timp să reușesc să vă vorbesc despre seria de mister și crimă a lui J. K. Rowling. Nu sunt mare cunoscătoare a genului, citesc de obicei mai mult fantasy și SF, însă mă bucur că am decis să-i dau o șansă. Rowling, creatoarea cărților-fenomen Harry Potter, a încercat să scape de eticheta pusă de cititori ca scriitoare de literatură pentru tineri și a publicat Chemarea cucului, prima carte din seria Cormoran Strike, sub pseudonimul Robert Galbraith. Deși a avut succes la critici, cartea nu s-a vândut în multe exemplare. S-a descoperit că sub acea identitate se afla nimeni alta decât Rowling după ce un jurnalist a dat romanul la o analiză lingvistică, rezultând în similarități între Harry Potter și Chemarea cucului. Agentul lui Rowling a confirmat că este adevărat și vânzările la carte au explodat, devenind bestseller peste noapte.

Povestea îl urmărește pe detectivul privat Cormoran Strike, veteran de război, și investigația lui legată de presupusa sinucidere a unui topmodel celebru, Lula Landry. Angajat de fratele acesteia, Cormoran acceptă propunerea pentru a-și putea salva agenția de la insolvență. Cazul îi aruncă pe Strike și pe noua lui asistenă Robin într-o lume a frumuseților multimilionare, staruri rock și designeri disperați după puțină faimă. Prezentând interviurile martorilor-cheie ai cazului, precum și fiecare pistă pe care Strike crede că poate duce undeva, Chemarea cucului ne poartă și prin viețile personale ale simpaticului duo cu ajutorul celor două perspective narative perfect distincte una de cealaltă. Chiar dacă este destul de lent pentru un roman polițist, investigația detectivului fiind minuțioasă, cititorii au nevoie de astfel de detalii pentru a înțelege cum un detectiv particular de calibrul lui Cormoran își face treaba.

Punctul forte al cărții Chemarea cucului îl reprezintă chiar protagoniștii, care par atât de reali că aproape sar din pagină. Sunt personaje complexe, bine caracterizate, având calități și defecte, dar care înfruntă viața de zi cu zi și continuă să-și ducă treaba până la capăt, indiferent de ceea ce li se întâmplă. Strike a rămas cu traume după războiul din Afghanistan, unde și-a pierdut un picior, iar această dizabilitate i-a pus obstacole în a se adapta vieții sale cotidiene. Monologul intern al personajului prin care dezbate cum ar fi cel mai bine să-i zică asistentei sale că n-are un picior fără ca ei să i se facă milă de condiția sa reprezintă problemele prin care persoanele cu dizabilități se confruntă zilnic. De asemenea, Robin este o tânără care și-a dorit mereu să lucreze la cazuri polițiste și firea ei optimistă contrastează plăcut cu cinismul lui Strike. Relația dintre cei doi este una interesantă care evoluează frumos de-a lungul capitolelor, în timp ce Robin își demonstrează abilitățile detectivistice și Strike devine impresionat de calitățile ei. Din fericire, nu este nicio scânteie romantică între ei care să transforme povestea într-un clișeu.

Pentru a citi Chemarea cucului vă trebuie puțină dedicare și răbdare, căci cele 600 de pagini care abundă în detalii și elemente ce la prima vedere nu par importante îngreunează semnificativ procesul de lectură. La final am avut senzația că totuși ne-au fost ascunse niște elemente care au făcut ca rezolvarea crimei să pară un pic prea facilă. Însă, lăsând la o parte migala cu care Rowling a construit acțiunea, personajele fac deliciul acestui roman, căci  relația profesională dintre Cormoran și Robin captivează cititorul uneori mai mult decât rezolvarea cazului în sine.

Citat:

Timpul nu se mai întoarce. Nu mai poate decât să scoată în evidenţă ce trebuie scos în evidenţă şi să ascundă ce trebuie ascuns.

Date tehnice: 
Titlu original: The Cuckoo’s Calling 
Autor: Robert Galbraith 
Editura românească: Trei 
Traducere: Constantin Dumitru-Palcus
Nr. pagini: 616
Apariţie: 2013
Notă: **** (din 5)

joi, 25 ianuarie 2018

Top 5 cărți care fie îți plac, fie nu

Există anumite cărți care divizează cititorii în două grupuri: cei care le adoră și cei care nu. Cale de mijloc nu prea e. De multe ori am citit un roman despre care mă așteptam să nu-mi placă deloc, dar am fost surprinsă într-un mod pozitiv. Cărțile ne ajută să ne petrecem timpul liber descoperind poveștile pe care ni le transmit prin cuvinte în capul nostru, sunt o experiență subiectivă și fiecare dintre noi le percepe diferit. După ce am vorbit cu prieteni și am citit recenzii, am găsit cinci cărți care, zic eu, împart cel mai clar cititorii.

5. De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger


Sunt anumite cărți care trebuie citite la o animită vârstă pentru a putea rezona la maximum cu sentimentele evocate, cu personajele și cu evenimentele din viața lor. De veghe în lanul de secară este o astfel de carte, evocând trăirile adolescentine ale personajului principal Holden Caulfield, un tânăr al contradicțiilor, matur și copil totodată. Cartea prezintă pățaniile lui cu școala, refuzul său de a accepta autoritatea și ipocrizia adulților și incertitudinea legată de viitorul lui. Când am citit-o în adolescentță am empatizat cu Holden, dar acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că e un personaj puțin cam enervant. Înțeleg statutul de clasic al literaturii, dar De veghe în lanul de secară nu e chiar o carte pe care aș recomanda-o tuturor. Fiți cu băgare de seamă la adolescenți rebeli, introvertiți și cinici.

4. Chemarea cucului de Robert Galbraith


Îi este greu unui autor care a căpătat renume mondial datorită cărților fantasy pentru tineri să scape de acea etichetă. De aceea J. K. Rowling a ales un pseudonim literar (Robert Galbraith), a scris o poveste polițistă pentru adulți, cu mister, crime și violență și a reușit s-o publice, având succes moderat. Apoi s-a descoperit că în spatele cărții Chemarea cucului se afla chiar ea și  romanul a ajuns și mai bine în atenția publicului. Pot înțelege de ce oamenilor nu le-a plăcut cartea și, sinceră să fiu, comparativ cu celelalte volume din serie, Chemarea cucului este cea mai slabă. Rezolvarea cazului nu a avut suficiente puncte de sprijin pentru cititor, a venit cam de nicăieri, dar asta nu înseamnă că nu e o carte bună. Cred că cel mai important e să o citești fără așteptări prea mari de la mămica lui Harry Potter și vei fi încântat.

3. Experiment de Veronica Roth



După succesul fulminant al trilogiei Jocurile Foamei au apărut din ce în ce mai multe cărți distopice young adult, iar dintre acestea trilogia Divergent a ieșit în evidență prin felul în care a întors anumite clișee ale genului. Concluzia, Experiment, a divizat cititorii foarte clar, finalul aducând cu sine moartea unor personaje importante, tristețe, nedreptate și o fărâmă de speranță. Decizia autoarei de a încheia trilogia astfel a supărat pe mulți, dar mie mi-a plăcut foarte mult, a fost o gură de aer proaspăt într-o mare de copii ale acelorași personaje inspirate după Katniss Everdeen, răzvrătiri contra conducătorilor și răsturnări de situație pe care le observi venind de la o poștă. 

2. Lolita de Vladimir Nabokov



Din topul ăsta, Lolita este cartea care m-a așezat în tabăra celor cărora nu le place cartea. Suiectul este greu de digerat și nu doar din cauză că vorbim de pedofilie, ci pentru că nu pot să am nicio fărâmă de empatie pentru Humbert Humbert și Lolita. Romanul este scris cu măiestrie și cred că merită citit, dar mare atenție pentru ce se găsește între paginile sale: perversități, dorințele carnale și dragostea bolnavă pe care Humbert o poartă tinerei Lolita.

1. Urzeala tronurilor de G. R. R. Martin



Serialul Urzeala tronurilor este printre cele mai de succes adaptări ale unei serii de high fantasy scrisă vreodată. Cred că oricine are cont de Facebook a văzut măcar o postare de-a vreunui prieten care se uită extaziat la ultimul episod care a apărut din serial sau face maraton la toate sezoanele. Are subiect interesant (fantasy inspirat din Evul Mediu European), personaje bine caracterizate și calitate ridicată a producției, nu e de mirare că e popular. Însă, când vine vorba de cărți, atunci vorbim de cu totul altceva. Sunt mult mai complexe decât serialul, sunt groase, se citesc lent și n-am mai avut un volum nou în serie de șapte ani. Pot înțelege de ce nu place la toată lumea, dar eu văd mai multe aspecte pozitive decât negative și mă declar în primul și-n primul rând fană a cărților, abia apoi a serialului. 

duminică, 21 ianuarie 2018

Serialul de weekend - ”One Piece”


E vremea pentru încă o recomandare a unui anime care-mi place mult de tot. One Piece este printre cele mai longevive seriale de animație japoneze, difuzat încă din 1999 și până în prezent, care adaptează cea mai bine vândută manga din istorie cu același nume, scrisă de Eiichiro Oda. Și, ca idee, manga a intrat în Guiness World Record pentru cele mai multe copii vândute (peste 430 de milioane) și publicate pentru aceeași bandă desenată de la un singur autor. Cu alte cuvinte, One Piece este printre cele mai bine cotate benzi desenate din lume, nu doar din Japonia și își merită laudele cu prisosință.

Am auzit de One Piece din vremurile când mă uitam la Naruto pe Jetix în clasele primare. Știam că e cu pirați, știam că o să-mi placă, dar m-am apucat de anime abia acum vreo trei ani. N-am stat să văd sute de episoade ratate, am început povestea de unde era la momentul respectiv, m-am uitat la câteva filme animate care prezentau pe scurt evenimentele anterioare, am citit pe Internet despre serial, l-am rugat pe prietenul meu, mare fan al serialului și al benzii desenate, să-mi explice lucruri pe care nu le înțelegeam și asta a fost tot. Cu alte cuvinte, nu e nevoie să urmăriți peste 800 de episoade pentru ca să vă prindă anime-ul. Oricum la începutul fiecărui episod avem un mic rezumat despre lume, despre eroii noștri și despre pățaniile lor.

Să încerci să preziți un anime de sute de episoade este imposibil. Dar, ca să dau măcar un minim de informație, One Piece urmărește aventurile lui Monkey D. Luffy, un băiat care are corpul făcut din cauciuc după ce a mâncat neintenționat un Devil Fruit (un tip de fruct care atunci când este ingerat oferă o anumită putere supranaturală consumatorului). Cu echipa lui de pirați, denumiți Pirații Pălăriei de Paie pentru că Luffy poartă mereu o pălărie de paie pe cap, explorează mările și oceanele lumii pentru a găsi cea mai populară comoară, denumită „One Piece” și, astfel, va putea deveni următorul Rege Pirat.  

Să fie clar: comoara piraților e doar un pretext pentru povestea noastră. Personajele sunt în centrul ei și asta m-a atras de la început la lumea creată de Oda. Fiecare membru al echipajului lui Luffy are o personalitate bine definită, trecutul le este explicat prin diverse flashback-uri emoționante și fiecare dintre ei au câte un vis pe care doresc să-l ducă la îndeplinire. Însă e adevărat că Luffy, personajul principal, un zăpăcit glumeț, loial prietenilor lui și pasionat de mâncare, se simte cel mai mult ca un om adevărat și complex, cu calități, defecte, ambiții și temeri. Nu se poate să nu-i admiri inocența, determinarea de a fi un căpitan bun pentru echipajul lui și felul în care încercările pe care le are de trecut în viață îl fac să se maturizeze și să evolueze într-un adevărat lider.

Nu știu ce aș mai putea spune ca să vă conving să urmăriți acest anime. Numărul mare de personaje și complexitatea universului în care se petrece acțiunea poate să-i facă pe unii dintre voi să se dea înapoi, dar One Piece are o poveste deosebită, departe de a fi încheiată.  Aventuri intense, animale fantastice, momente triste și emoționante, bătălii spectaculoase și multe râsete caracterizează povestea închipuită de Oda. Merită să faceți cunoștință cât mai repede cu ceea ce, cred eu, va deveni echipajul voastru de pirați preferat.

Date tehnice:
Titlu original: ワンピース (One Piece)
Ţara de origine: Japonia
Difuzare: 1999 – prezent pe FNS (Fuji TV)
Nr. de episoade: 821
Durată episod: 24 de minute

Trailer (mai exact opening-ul meu preferat):

joi, 18 ianuarie 2018

Top 5 cărți care m-au dezamăgit în 2017

Încep cu un disclaimer: nu susțin că toate cărțile pe care le-am enumerat mai jos nu sunt cărți bune, ci doar că pe mine m-au lăsat indiferentă după ce le-am terminat de citit. Asta este opinia mea sinceră și nu o luați ca un afront la propria persoană. Suntem oameni diferiți și ne plac lucruri diferite, evident. Bun, după ce am explicat asta, vreau să mai știți că eu sunt mofturoasă la cărți și aleg să citesc doar ceea ce știu că îmi va plăcea. De vină or fi și lecturile din perioada anilor mei petrecuți pe băncile școlii, dar mi-e chiar dificil să citesc cap-coadă ceva care nu mă atrage sau care, după zeci de pagini, tot nu mă captivează. N-am nicio problemă în a nu termina romanele care nu-mi plac. Tocmai de aceea aceste două romane grafice și trei cărți m-au decepționat după ce le-am terminat de citit, eu chiar am avut așteptări mari de la ele și, din păcate, au intrat în topul meu de lecturi care m-au dezamăgit în anul ce abia s-a încheiat.

5. Saga vol. 8 de Brian K. Vaughan



Am adorat primele trei volume din banda desenată Saga, mi s-au părut bine scrise și desenate, cu o acțiune interesantă, intrigi politice și personaje puternice. Dacă ar fi să explic în câteva cuvinte despre ce e vorba, avem un război intergalactic între două specii diferite, iubire interzisă, violență și nuditate, glume și diversitate (rasială, sexuală, religioasă, etc.). Arta foarte colorată contrastează cu subiectele dure pe care le abordează și asta nu a făcut decât să mă încânte foarte tare. Dar, încetul cu încetul, am observat un declin al calității și odată cu volumul 8, Saga a devenit o bandă desenată care nu mă mai interesează aproape deloc. Personajele au ajuns luptători pentru justiție socială, apar glume cu fidget spinnere și firele narative au devenit foarte încâlcite și, sinceră să fiu, telenovelistice.

4. The Sculptor de Scott McCloud



Neil Gaiman a declarat că The Sculpor este „cel mai bun roman grafic pe care l-am citit în ultimii ani”. Asta pentru mine este suficient ca să mă convingă să-l citesc. De asemenea, apărea adesea în topuri ca fiind unul dintre favoritele genului. Dar pe mine nu m-a prins mai deloc. Arta e frumușică și îmi plac tonurile de albastru și alb care sunt folosite, ca și sculpturile lui David, personajul principal. Povestea urmărește cele 200 de zile pe care le mai are de trăit, după ce a făcut un pact cu Moartea în schimbul puterii de a sculpta tot ceea ce-și dorește. Ideea a fost una bună, dar execuția a lăsat de dorit. David e un bărbat lipsit de ambiție, interesul lui amoros este o manic pixie dream girl, un personaj clișeic pe care-l detest în ficțiune, dacă nu este bine realizat (spoiler: în cazul de față, nu este, căci Meg m-a enervat la culme) și deciziile pe care cei doi le iau cu privire la viața lor și la relația pe care o împărtășesc sunt frustrante și imature. Cred că poate am avut eu așteptări prea mari, fiindcă The Sculptor a tot fost lăudat și mă oftic la culme că nu m-am îndrăgostit de acest roman grafic așa cum mă așteptam.

3. Lapte și miere de Rupi Kaur



Poezia este un gen literar cu care nu am făcut echipă prea bună de-a lungul anilor. Mai citesc din când în când câte o carte de poeme și, de cele mai multe ori, nu sunt impresionată și la fel a fost și în cazul de față. Rupi Kaur (care a căpătat popularitate pe internet prin contul ei de Instagram unde postează poezii, desene și fotografii) reușește în Lapte și miere să împletească remarcabil poezia cu desenul, vorbind fără perdea despre violență, abuz, dragoste, pierdere și ce înseamnă să fii femeie în societatea actuală, dar cartea nu a rezonat cu corzile sensibile ale sufletului meu așa cum mi-aș fi dorit. Autoarea a avut un ușor aer melodramatic și a încercat prea tare să sune ca o făptură neînțeleasă, feministă și rebelă în felul ei. Câteva poezii sunt frumoase, dar majoritatea sunt seci, prea vagi sau pur și simplu dezamăgitoare.

2. Niveluri de viață de Julian Barnes



Julian Barnes este unul dintre cei mai lăudați autori britanici contemporani de ficțiune. Am zis că cel mai bine e să-i încerc opera cu o autobiografie, ca să știu mai multe despre el. Poate nu a fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că nu m-a impresionat prea mult. Niveluri de viață este o carte scurtuță, până în 200 de pagini, care conține trei eseuri: despre primele zboruri cu balonul, despre o poveste de dragoste dintre o actriță și un ofițer și despre moartea soției lui Barnes și doliul pe care acesta încă îl mai poartă în suflet, după atât timp. Ultimul eseu mi-a plăcut cel mai mult și, nu știu de ce, am crezut că toată cartea așa va fi. Am fost chiar tentată să o las baltă, dar având puține pagini, deja ajunsesem la ultima parte a cărții și mi-am dat seama că aceasta nu e ca celelalte două. Stilul lui nu m-a impresionat prea mult și nici n-am fost emoționată de senimentele pe care Julian Barnes le invocă. Tocmai de aceea romanul de față este printre dezamăgirile mele din 2017. Acum îmi doresc să-i mai dau o șansă și să citesc Sentimentul unui sfârșit, unul dintre romanele lui renumite, care a și câștigat Man Booker Prize.  

1. Pistolarul de Stephen King


Mă întristează că Pistolarul nu a fost cartea care să mă facă să-mi doresc să explorez lumea ultimului pistolar Roland și să vreau să citesc dintr-o suflare restul volumelor din seria Turnul Întunecat. Stephen King este un autor excelent de horror, thriller și mistery, dar western fantasy-ul scris de el nu mă atrage mai deloc. Stilul lui este acolo, în complexitatea personajelor, ciudățenia lumii Pistolarului, realitatea frustă cu care el se confruntă. Însă, mi-a fost greu să fiu atentă la poveste, la misiunea lui Roland de a străbate deșertul pentru a-l învinge pe Omul în Negru ca să ajungă la Turn. Ritmul narațiunii este atât de lent, încât uneori simțeam că cineva îmi smulge fir cu fir părul din cap. N-am pățit până acum să mă plictisesc la o carte de-a Regelui, dar aparent există un început pentru toate. Am auzit că seria de șapte volume devine mai bună de la cartea a treia încolo, dar n-am de gând să-mi irosesc acum energia pentru așa ceva. Poate odată voi continua Turnul Întunecat, dar nu voi face asta în viitorul apropiat, având în vedere că am alte cărți pentru care sunt mai entuziasmată.

duminică, 14 ianuarie 2018

Recenzie ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr



Îmi place la nebunie să citesc cărți care au în centru al Doilea Război Mondial. Ororile pe care oamenii le-au înfruntat atunci, mare parte dintre ele realizate de naziști sau comuniști, au fost învățătură de minte pentru generațiile ce-au urmat și, sper eu, istoria nu se va mai repeta nicicând. Deci nu e de mirare că Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr a fost genul de carte pe care a trebuit musai să-o citesc. Recunosc, titlul straniu și coperta superbă au fost cele care mi-au atras atenția inițial, dar citind primele paragrafe am fost prinsă complet în poveste până am terminat-o. Pot spune că îți oferă cam aceeași căldură sufletească pe care Hoțul de cărți, un alt roman popular de ficțiune istorică scris de Markus Zusak reușește s-o facă atât de bine, dar, în afară de asta și de premisa războiului, cărțile diferă între ele foarte mult.

Laureat al premiului Pulitzer 2015, Toată lumina pe care nu o putem vedea îi urmărește pe Marie-Laure LeBlanc, o fetiță franțuzoaică oarbă și pe Werner Pfennig, un băiat orfan german, ale căror destine se întrepătrund în Franța ocupată de naziști, în timp ce încearcă să supraviețuiască ororilor celei de-a doua conflagrații mondiale. Folosind un limbaj bogat în metafore, imagini stilistice puternice și având un lirism aparte pentru o operă în proză, Anthony Doerr ne poartă de-a lungul anilor, din 1934 până în 2014, și ne prezintă copilăria celor doi protagoniști, impactul războiului asupra lor și povestea lor, conectați fiind de o emisiune transmisă prin unde radio.

Mi-e greu să găsesc lucruri negative de zis despre o carte care vorbește cu sinceritate despre o poveste unică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu personaje puternice și o intrigă interesantă, care urmărește un diamant misterios, căutat de ofițerii naziști, despre care se spune că îi va oferi posesorului viață veșnică, dar lipsită de fericire. Marie-Laure și Werner înaintează încet, dar sigur, povestea prin firele lor narative distincte, prin traumele și micile lor bucurii - fata e pasionată de Jules Verne și istorie naturală, iar băiatul trăiește pentru inovații tehnologice și transmisiuni radio. Am empatizat puternic cu cele două  personaje și am fost curioasă cum li se vor intersecta drumurile, cum va reuși Doerr să conecteze doi oameni care sunt din părți diferite ale lumii și nu se cunosc unul cu celălalt. N-am fost dezamăgită de deznodământ și recunosc că m-a impresionat foarte tare ultimul capitol. Nu vă spun despre ce este vorba, sunt spoilere mari și cel mai bine ar fi să vă bucurați chiar voi de experiența minunată de a citi o astfel de carte scrisă cu măiestrie, știind cât mai puțin despre ea.

În loc de încheiere, o să încerc să explic titlul intrigant al romanului folosindu-mă chiar de cuvintele autorului Anthony Doerr: „În primul rând este o referință la toată lumina pe care practic chiar nu o putem vedea: cu alt cuvinte, lungimile de undă ale spectrului electromagnetic care depășesc capacitatea ochilor umani de a le identifica (undele radio, desigur, fiind cele mai relevante). Este, de asemenea, o sugestie metaforică conform căreia există nenumărate povești invizibile încă îngropate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - că poveștile copiilor obișnuiți, de exemplu, sunt un fel de lumină pe care nu o vedem de obicei. În cele din urmă, titlul are intenția de a fi o sugestie că ne petrecem prea mult timp concentrați doar pe o mică parte din spectrul de posibilități.” 

Citat:

Știi care e marea lecție a istoriei? Aceea că istoria este ceea ce spun învingătorii că este. Asta e lecția. Cine câștigă, ăla decide cursul istoriei. Noi acționăm pentru interesele noastre. Sigur că da. Arată-mi mie o persoană sau un popor care nu face asta. Șmecheria e să-ți dai seama unde ți-e interesul.

Date tehnice: 
Titlu original: All the Light We Cannot See
Autor: Anthony Doerr
Editura românească: Humanitas 
Traducere: Iulia Gorzo
Nr. pagini: 464
Apariţie: 2016
Notă: ***** (din 5)

joi, 11 ianuarie 2018

Top 5 cărți pe care le am în bibliotecă și n-am apucat încă să le citesc

Cu toții avem cărți în bibliotecă pe care zicem mereu că o să le citim imediat și trec luni, poate chiar ani până apucăm să facem asta. Și aici vorbesc și de biblioteca noastră virtuală, nu doar de cea cu cărți tipărite. Am un număr decent de cărți în format fizic sau ebook pe care doresc să le citesc, dar mereu mă apuc de alte apariții noi sau, vorba aia, de ce anume mi se cășună mie. Așa că m-am decis să fac un top 5 al cărților pe care chiar îmi pare rău că n-am apucat să le citesc anul trecut.

5. Mireasa prințului de William Goldman



Am văzut filmul și i-am apreciat umorul și personajele. Am aflat că e adaptat după o carte, am făcut rost de ea și... atât. Mireasa Prințului este genul de carte care știu că mi-ar plăcea la nebunie s-o citesc, dar trebuie odată să mă apuc de ea. Avem o poveste cu prinți, prințese, răufăcători, castele și mult umor. Nu exagerez, cred că o am de trei ani și mă oftic așa de mult că n-am citit-o. Voi remedia asta în curând, e musai. 

4. Pe când eram doar niste puști de Patti Smith


Îmi plac mult autobiografiile și în 2017 mi-am dorit tot anul să citesc Pe când eram doar niște puști, scrisă de cântăreața de muzică punk Patti Smith. Sunt fascinată de New York-ul anilor '60 - '70 și de scena de muzică rock și, din câte am înțeles, cartea urmărește relația lui Smith cu fotograful Robert Mapplethorpe fix în acea perioadă. Am primit-o cadou de Crăciun și sper din tot sufletul că în 2018 voi reuși s-o citesc odată, mi s-au lungit urechile după ea.

3. Cavalerul celor șapte regate George R. R. Martin


În așteptarea următorului volum din seria Cântec de Gheață și Foc a lui Martin, Winds of Winter, ne mai delectăm cu ce mai lansează autorul. Cavalerul celor șapte regate este un fel de carte de povești ce urmărește aventurile a două personaje, dintre care unul este chiar viitorul rege, Aegon Targaryen, în perioada de dinainte de evenimentele din primul volum din serie, Urzeala Tronurilor. Că tot n-am citit-o anul trecut, mă apuc de carte și după o să recitesc toată saga lui Martin, poate așa invoc vreun spiriduș care-mi aduce volumul cu numărul 6, editat și publicat.

2. Furia Dimineții de Pierce Brown

Ultimul volum al trilogiei lui Brown, Furia Dimineții, a apărut în noiembrie la Gaudeamus și n-am reușit să-l citesc până la finalul lui 2017. Dar voi rectifica asta anul acesta, pentru că mor de curiozitate să aflu ce o să pățească personajele mele preferate, ce intrigi și crime mai au de înfruntat și, întrebarea cea mai importantă, mai poate fi salvată societatea Auriilor ori ba? Nu dau mai multe detalii despre carte pentru că, în primul rând, nu am citit rezumatul de pe coperta din spate și, în al doilea rând, aș spune spoilere despre primele două cărți ale trilogei Furia Roșie

1. Carieră malefică de Robert Galbraith


Mi-e rușine că am întrat în 2018 cu o lectură neterminată din anul precedent: Carieră malefică a lui Robert Galbraith (aka J. K. Rowling). Nu a fost cartea potrivită pentru sărbători, atmosfera tensionată și mințile criminale nu fac echipă bună cu bradul, cozonacul și colindele de Crăciun. Așa că am luat o mică pauză, am pus semnul de carte la pagina 200 unde rămăsesem și m-am bucurat de Crăciun și Anul Nou în liniște. Acum mai trebuie doar să mă reapuc de ea, până nu uit acțiunea cărții, căci este, din câte observ, cea mai intensă din seria asta polițistă care îi urmărește pe detectivul Cormoran Strike și pe asistenta lui, Robin. 

duminică, 7 ianuarie 2018

Favoritele lunii decembrie

S-a terminat decembrie cu surle și trâmbițe, cu un pahar de șampanie și cu urări pentru 2018. Deși a fost o lună destul de zăpăcită, cu atâtea pregătiri de sărbători, căutări frenetice de cadouri și cumpărături, tot am avut timp să mai găsesc câte ceva care să mă surprindă în materie de cărți și producții filmate. Cu speranța că și anul acesta voi găsi să scriu câte ceva la rubrica legată de favoritele lunii, iată ce m-a impresionat pe mine în ultima lună a anului 2017.


Am primit cadou de Crăciun de la un prieten autobiografia lui Terry Pratchett, A Slip of the Keyboard. Am adorat-o de la primele pagini și am citit-o pe nerăsuflate. Din seria lui consacrată, Lumea Disc, am lecturat câteva volume mai populare și m-au amuzat teribil. Aceeași doză de umor se regăsește și în cartea lui de „reflecții asupra vieții, morții și pălăriilor”, după cum scrie chiar pe copertă. Câteva eseuri m-au impresionat profund, în special din ultima parte a cărții, unde Pratchett vorbește fără perdea despre forma incipientă de Alzheimer cu care a fost diagnosticat în 2007 și care i-a și adus moartea câțiva ani mai târziu, în 2015. Activist pentru suferinzii de Alzheimer, iubitor de computere și scriitor de meserie, Terry Pratchett a fost și va rămâne una dintre persoanele pe care le admir și sper ca într-o zi să reușesc să-i citesc toate cărțile publicate.


N-am prea avut timp de filme în decembrie, dar am văzut Baby Driver și urechile mele s-au bucurat vreme de două ore cu muzică bună rău de tot! Filmul e puțin haotic, specific regiei lui Edgar Wright, are dialoguri savuroase, o poveste de dragoste adorabil de clișeică și cam multă violență pentru gustul meu. Mi-a plăcut felul în care cadența anumitor scene este realizată pe ritmul muzicii pe care o asculta Baby, protagonistul și șoferul din titlu.


În 2016 cei de la BBC ne-au răsfățat cu Planet Earth II, serie de documentare care urmărește fauna și flora de pe suprafața terestră a Pământului. În 2017 ne-am trezit cu Blue Planet II, un alt documentar care urmărește viețuitoarele din mările și oceanele Pământului, o adevărată minunăție cinematografică, plină de animale din adâncuri care par extraterestre și muzică liniștitoare, toate narate de vocea profundă a lui David Attenborough. L-am urmărit pe acesta din urmă de-a lungul lunii decembrie și parcă mai vreau, nu mi-au ajuns cele 8 episoade ale seriei. Totuși vă recomand să le urmăriți pe amândouă, sunt absolut superbe și cu ocazia asta mai descoperim și noi câte ceva despre celelalte făpturi care ne populează planeta.


Din seria „Ce-mi mai recomandă Youtube” avem bijuteria asta, Missileo piesă a celor din trupa de hard rock Dorothy. Recunosc, recomandările de pe Youtube nu sunt grozave, dar am fost surprinsă plăcut de cât de mult m-au prins melodia și versurile. Dorothy îmi aduce aminte un pic de The Pretty Reckless și Halestorm, ambele trupe rock cu soliste femei cu atitudine. Mă mir și eu cum de n-am dat peste ei până acum, căci îmi plac la nebunie. Mai trebuie acum să le ascult albumul de debut, Rockisdead, care a apărut în 2016. Era să spun anul trecut, dar deja suntem în 2018. Ce repede trece timpul.

joi, 4 ianuarie 2018

Top 5 țeluri livrești pentru 2018

Sursă: https://qetza.deviantart.com/art/Reading-Rocket-Ship-213600604
Și uite așa am ajuns în 2018, un alt an în care ne străduim să-l facem cât mai frumos și memorabil cu putință. Fiind început de an, acum ne creăm țelurile pe care dorim să le atingem în următoarele 12 luni, fie ele personale sau, fiindcă acesta este un blog despre cărți, legate de viața noastră de cititori. Chiar sper ca în 2018 să reușesc să-mi micșorez teancul de cărți necitite pe care îl am în bibliotecă și să-mi diversific un pic genurile literare. Fără alte completări, acestea sunt cele 5 țeluri livrești pe care mi le-am propus să le ating anul acesta.

5. Să citesc 30 de cărți

Anul trecut mi-am propus să citesc 50 de cărți și am reușit, chiar dacă un pic la limită. În 2018, în schimb, nu mai doresc să mă forțez să ating un număr așa mare impus de mine la început de an, căci resimt presiunea și uneori parcă nu-mi mai vine să citesc. 30 de cărți este un număr realist pentru mine, ar veni aproximativ 2-3 cărți pe lună. Vreau să am parte de un proces de lectură un pic mai relaxat, căci la o adică nu contează numărul de cărți pe care le citești, ci dacă îți place ceea ce citești.  

4. Să citesc măcar o carte clasică o dată la două luni

Am destule cărți clasice pe care nu le-am citit, multe care aparțin seriei Biblioteca Adevărul care tot apărea pe la chioșcurile de ziare. Dacă aș citi măcar 6 cărți din acestea aș fi mulțumită. Știu că-mi vor plăcea, dar parcă mai degrabă am tragere de inimă să mă apuc de vreo apariție nouă, decât de un clasic care știu că mă așteaptă cuminte pe raft.

3. Să recitesc seria Un Cântec de Gheață și Foc

Știm deja că vom avea parte de ultimul sezon din Urzeala Tronurilor în 2019. Îmi doresc foarte mult să recitesc saga lui Martin anul acesta, poate voi avea noroc și se va lansa și următorul volum până termin eu cărțile care au apărut deja. Recunosc că am uitat multe detalii din serie, am citit-o în liceu și anii care au trecut de atunci și-au spus cuvântul.

2. Să citesc mai multe cărți din genul SF

Pot spune că asta este prioritatea mea pe 2018, să mă bucur de mai multe cărți SF: să continui seria Dune, să citesc mai mult Kurt Vonnegut și Douglas Adams și să mă mai apuc de câteva serii SF recmandate în toate topurile (Fundația, 2001: Odiseea Spațială, Războiul Bătrânilor). 

1. Să citesc cărți pe care deja le dețin în format fizic

Anul trecut mi-am mai potolit pofta de a cumpăra cărți în exces, chiar dacă uneori mai calc strâmb. Am reușit să nu mai adun cu zecile cărți noi pe care nu apuc să le citesc, citind din biblioteca personală cărți pe care le aveam deja, dar tot mai am aproximativ 60 pe care nu le-am citit. Un număr mare pe care sper să-l mai reduc în 2018.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...