miercuri, 27 decembrie 2017

Top 5 cele mai bune cărți citite în 2017

E sfârșit de an, normal că e vremea să scriu topul cu cele mai bune lecturi din ultimele 12 luni. Sunt mândră de mine că am reușit să citesc romane interesante anul acesta, din genuri diferite. Apreciez editurile românești, s-au străduit în 2017 să lanseze cărți care să fie pe placul tuturor cititorilor, dar nu m-am putut abține și am citit destul de multe și în limba engleză. Sper ca și în anul următor să fiu o cititoare la fel de dedicată ca până acum. Vă doresc tuturor sărbători fericite în continuare și la mulți ani!
Deși mi-a fost foarte greu să mă decid, dintre toate cărțile pe care am reușit să le citesc în 2017, acestea s-au detașat ca fiind cele mai bune, din punctul meu de vedere. 

Mențiune onorabilă: Un șir infinit de țestoase de John Green (recenzie aici)


John Green a impresionat iar cititorii cu o poveste sensibilă despre prietenie, pierdere și un personaj principal care suferă de sindrom obsesiv-compulsiv. Chiar dacă am citit cărți care au rămas mai mult în mintea mea anul acesta, Un șir infinit de țestoase merită o mențiune onorabilă pentru că vorbește despre subiecte dificile într-un mod simplu, ușor de înțeles de cititorii de toate vârstele. N-ai cum să nu treci printr-o gamă largă de emoții atunci când vezi întâmplările Azei și greutățile pe care viața a făcut-o să le îndure.

5. Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd de Nick Mason



Sunt o mare fană Pink Floyd de când eram mică. Când eram în clasele gimnaziale și-mi displăcea să-mi fac tema la matematică, puneam câte un album-concept precum Dark Side of The Moon sau The Wall și parcă toate calculele alea se făceau de la sine. Adolescentă fiind, simțeam cum trupa vorbea sufletului meu prin muzica pe care a creat-o și astfel m-am îndrăgostit iremediabil de tot ceea ce ține de Pink Floyd. Așa că era și normal să citesc biografia lor, scrisă chiar de toboșarul trupei, Nick Mason. Mi-a plăcut extrem de mult să aflu de începuturile lor, de primele concerte, de problemele pe care le-au avut odată cu trecerea timpului și de motivele înstrăinării lor. Pink Floyd este una dintre cele mai mari trupe rock din lume și cartea asta mi-a reamintit de ce. Menționez că eu am citit-o în limba engleză, dar și traducerea celor de la Publica este foarte bună.

4. Haiganu. Furia Oarbă de Marian Coman



Când a apărut Furia Oarbă am citit-o pe nerăsuflate, curioasă fiind de direcția pe care o ia povestea după întâmplările din primul volum. Așteptările mi-au fost întrecute peste măsură, iar Marian Coman a reușit să-l transforme pe Haiganu, zeul osândit, într-unul dintre cele mai puternice și bine dezvoltate personaje masculine din literatura fantasy românească. Ador felul în care mitologia de pe plaiurile mioritice se împletește cu cea europeană medievală și cât de întunecat și sângeros este prezentat războiul dintre bine și rău. Haiganu devine un antierou spre finalul cărții și aștept să văd ce surprize va aduce ultimul volum al trilogiei. Până atunci, mă mulțumesc cu numerele lunare din revista de benzi desenate HAC!, unde Haiganu este unul dintre personaje.

3. Eliza and Her Monsters de Francesca Zappia (recenzie aici)



Topul acesta este unul subiectiv, iar Eliza and Her Monsters, chiar dacă nu este o operă care întoarce clișeele genului beletristic, a atins o coardă sensibilă a sufletului meu. Mi-a plăcut tare mult că anul acesta am citit mai multe cărți în care personajele se confruntă cu anxietate. Parcă nu te mai simți așa pus la zid când ai probleme de genul ăsta, căci faptul că în cărți, filme și seriale apare tot mai des ideea de sănătate mintală și cum e să trăieși cu depresie, anxietate și gânduri obsesive te face parcă să te simți mai înțeles de societate. Romanul lui Zappia m-a făcut să empatizez puternic cu Eliza, protagonista, care este o artistă anxioasă și introvertită. Scrisă simplu și frumos, cartea prezintă cu nonșalanță subiecte precum artistul în relație cu creația sa, viață publică versus privată și dacă prieteniile online sunt prietenii adevărate. Din câte am înțeles, urmează a fi publicat în România în decursul anului următor de editura Storia Books.

2. Elantris de Brandon Sanderson (recenzie aici)



Văd o carte scrisă de Brandon Sanderson, o citesc. Simplu ca bună ziua. Autorul acesta fantasy a ajuns unul dintre preferații mei tocmai pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Deși Elantris este prima lui carte publicată, asta nu înseamnă că s-a lăsat mai prejos față de precursoarele ei: avem personaje bine caracterizate, intrigi politice, acțiune antrenantă și, cireașa de pe tort, sistem magic original și bine explicat. Da, e un mamut de 750 de pagini, dar mă jur că la cât e povestea de captivantă se citește repede. Sunt ofticată că n-am avut încă parte de o adaptare pe marele sau micul ecran a ceva scris de Sanderson, căci sigur se va bucura de o popularitate la fel de mare ca fenomenul Urzeala Tronurilor.

1. Norse Mythology de Neil Gaiman (recenzie aici)



Neil Gaiman are darul să mă impresioneze profund prin creațiile sale literare. Nu mai avusesem parte de nicio apariție nouă de-a lui din 2013, de când am citit Oceanul de la capătul aleii. Dar anul acesta am avut noroc și ne-a făcut tuturor o surpriză lansând Norse Mythology. Primită cadou la ziua mea de naștere, cartea m-a făcut să exclam de uimire când am văzut ce bine arată în realitate. Am ediția hardcover, cu coperte groase și cartonate, aurite, supracopertă mătăsoasă și ilustrații frumoase în interior. Când am ajuns acasă de la masa cu prietenii, am deschis cu mare emoție paginile și m-am lăsat captivată de la primele rânduri. Am reușit să mă opresc și n-am terminat-o de citit chiar atunci, căci mi-am dorit să mă bucur de lectura ei cum se cuvine. Am citit câte o poveste pe zi, inundată de cuvinte frumoase, zei nordici și peisaje care îți taie răsuflarea. După ce am terminat-o, am răsfoit-o iar și iar, minunându-mă de felul sublim prin care reușește să prezinte mitologia nordică, folosindu-se de puține cuvinte care oferă imagini mentale bogate. Cartea pare a fi o punte de legătură intimă între tine, cititorul, și Gaiman, naratorul. O vreau mai repede tradusă în română, ca să se bucure cât mai multă lume de cartea asta care m-a dat pe spate și m-a făcut s-o numesc cea mai bună carte citită de mine în 2017. Jos pălăria, Neil Gaiman!

joi, 21 decembrie 2017

Top 5 personaje cu care aș petrece sărbătorile

Sărbătorile de iarnă bat la ușă, iar eu am devenit un pic nostalgică gândindu-mă că o să se mai ducă încă un an. Dacă ar fi posibil, ce poate fi mai frumos decât o adunare restrână de Crăciun sau Revelion alături de personajele mele preferate din cărți care sigur ar face totul mai distractiv și ar fi o companie plăcută? Mi-a fost destul de greu să mă rezum doar la cinci, dar iată personajele cu care aș alege să petrec sărbătorile de iarnă.

5. Tyrion Lannister
Sursă: https://koloromuj.deviantart.com/art/Tyrion-485858988
Nu l-am ales pe Tyrion pentru că are acces la un castel, ci pentru că este unul dintre cei mai amuzanți și inteligenți pitici din literatură. De când am citit primul volum din seria Cântec de Gheață și Foc m-am atașat de Tyrion Lannister, de sarcasmul lui, plăcerea lui pentru vinuri bune și femei frumoase, dar și pentru că sunt convinsă că mereu are câte o carte la el cu care să impresioneze audiența. Nu-mi închipui c-aș împodobi bradul de Crăciun cu el în sala mare din Casterly Rock, dar mă văd stând la masă cu el și ascultându-l vorbind vrute și nevrute despre viața și istoria din Westeros. 

4. Eliza Mirk
Sursă: http://www.epicreads.com/blog/eliza-and-her-monsters-art/
Protagonista cărții Eliza and Her Monsters e genul de persoană care ar sta retrasă într-un colț în Ajunul Crăciunului, desenând de zor în caietul ei cu schițe. E timidă și nu-i plac oamenii gălăgioși. Nu mă deranjează să petrec sărbătorile de iarnă acasă, unde e liniște și pot să mă bucur de artă și discuții despre ce înseamnă să fii un creator într-o eră a tehnologiei cum este cea în care trăim noi.  Și să nu uităm: e musai să mâncăm mulți biscuiți și să ne uităm la multe filme de Crăciun.

3. Mark Watney
Sursă: http://eklixio.tumblr.com/post/130855258596/i-was-thinking-about-how-after-watney-came-back-to
Deși îmi place planeta asta albastră pe care locuim, aș petrece sărbătorile de iarnă pe Marte - chiar dacă n-aș avea zăpadă și pom de Crăciun - alături de astronautul meu preferat, Mark. Deși în Marțianul reușește să plece de acolo și să se reîntoarcă pe Pământ, cred că s-ar mai duce pe Marte să mai cultive niște cartofi și să asculte colinde la laptop-ul vechi al colegei lui. Îmi și imaginez glumele pe care le-ar face la lipsa de oxigen de pe suprafața planetei și cum ăsta este motivul pentru care Moș Crăciun n-are cum să vină să-i dea în dar cadourile mult dorite.

2. Elizabeth Bennet
Sursă: http://fuckyeahjaneausten.tumblr.com/post/135002293324/susannedraws-inktober-day-9-elizabeth-bennet
În Mândrie și prejudecată, Elizabeth merge la diverse baluri și petreceri în căutarea unui soț, deci este o companie plăcută, care știe cum să întrețină o conversație interesantă, cum să danseze și ce vorbe despre diferențele dintre femei și bărbați să spună fără să ofenseze pe nimeni. Isteață și încăpățânată, domnișoara Bennet ar insista ca ea să se urce să pună steluța aurie în vârful bradului de Crăciun, fără să fie ajutată de nimeni. Doar e o femeie puternică și independentă, care are acces la multe cărți ce o învață cum să fe o maestră în împodobitul bradului.

1. Familia Weasley
Sursă: https://drakonarinka.deviantart.com/art/Weasley-494615609
Nu pot să mă limitez la doar unul dintre membrii familiei Weasley din seria de cărți Harry Potter. Sunt atât de primitori, amuzanți și plini de voie bună, încât ar fi niște sărbători de iarnă absolut minunate, la gura șemineului din Vizuină, casa lor. După ce deschidem cadourile de sub brad putem să mergem să ne jucăm Vâjthaț pe dealurile de lângă casă și construim oameni de zăpadă pe care Fred și George, gemenii năzdrăvani, i-ar fermeca să arunce cu bulgări de zăpadă spre trecători. Toate acestea s-ar petrece în timp ce doamna Weasley ne-ar găti 5 feluri de desert pe care să le mâncăm atunci când venim istoviți de la zăpadă.

duminică, 17 decembrie 2017

Recenzie ”Aleasa Dragonului” de Naomi Novik


Am tot auzit vorbindu-se de cartea asta atât pe la noi în țară, cât și pe blogurile și canalele de Youtube din străinătate. Toată lumea o laudă și a fost premiată și cu un Nebula pentru cel mai bun roman, printre altele. Când am putut și eu într-un final să o citesc, aveam așteptări destul de mari, dar totuși eram și un pic sceptică. Părea povestea aia clasică fantasy, plină de clișeele genului. Din fericire, e mai mult decât atât și e mult mai întunecată și sângeroasă decât m-aș fi așteptat. Doar că nu are niciun dragon în carne și oase, din păcate. 

Agnieszka este o fată simplă, care-și duce viața în sătucul ei liniștit de când se știe. Sătenii au un vrăjitor puternic - Dragonul - care îi protejează de maleficul Codru, o pădure seculară ce se află la granița satului, dar în rest fata duce o existență destul de obișnuită. O dată la zece ani, Dragonul , care este un om, nu un dragon adevărat care suflă flăcări pe nări și stă cu burta pe o comoară de aur și nestemate, pleacă din Turnul lui și vine în sat pentru a alege o tânără de 17 ani pe care o ia cu el și o ține prizonieră vreme de zece ani. În anul în care Agnieszka a împlinit vârsta corespunzătoare, toată lumea credea că prietena ei Kaisa va fi aleasă. Dar Dragonul a văzut că Agnieszka este talentată într-ale magiei și astfel, vrând-nevrând, s-a ales cu ea pe cap. Iar de acum înainte începe povestea propriu-zisă, în care Agnieszka, ajutată de Dragon, duce o luptă crâncenă cu corupția Codrului și cu toate relele pe care acesta la face dragului ei sat, și nu numai.

De când te apuci să citești Aleasa Dragonului devii captivat de personaje, de lumea creată de Novik, de magia misterioasă și de Codru, acel rău absolut care apare sub diferite forme în orice operă fantasy. Stilul de scriere al autoarei este poetic, pe alocuri având tendința să folosească prea multe cuvinte pentru a descrie o scenă. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, doar că am remarcat asta de la primele capitole pe care le-am citit și spre finalul cărții a început să mă deranjeze. Și, dacă tot am deschis subiectul cu ceea ce mă deranjează, o să spun mai întâi ce nu mi-a plăcut la carte. Clișeele genului sunt un pic reinterpretate, dar asta nu înseamnă că povestea nu este previzibilă. Și cred că asta a fost ceea ce m-a deranjat cel mai mult la roman, că am știut exact că Agnieszka și Dragonul vor avea o scânteie între ei, că Dragonul va fi exemplul perfect de băiat rău, dar sensibil și că Agnieszka va avea o evoluție frumoasă de-a lungul cărții. Dar ceea ce m-a determinat să scad din steluțe a fost că Dragonul are un comportament destul de abuziv pe alocuri cu personajul principal și m-am săturat să tot văd asta în cărți. Nu trebuie promovat în niciun caz violența verbală sau psihologică ca fiind un fel de a-ți manifesta interesul afectiv pentru o persoană.

Acum că am vorbit puțin de minusurile cărții, urmează punctele tari. Am apreciat mult cum influențele folclorului slav au modelat Aleasa Dragonului într-un fel original. Acțiunea se petrece în Polnya (autoarea Naomi Novik este de origine poloneză), iar statul rival este Rosya. Avem parte de jurnalul Babei Yaga, un fel de Baba Cloanța a noastră, iar cântecul de zi de naștere „pentru a trăi o sută de ani” care apare la un moment dat în carte este o referință directă la cântecul aniversar polonez Sto lat, care se traduce O sută de ani. Iar acestea sunt doar câteva influențe care mi-au rămas în minte după ce am încheiat romanul. De asemenea, sistemul magic este extrem de interesnt și, deși mie mi-ar fi plăcut să fie explicat mai bine cum funcționează (Brandon Sanderson, tu ești de vină că mă faci să cer asta de la autorii fantasy!), cred că este foarte bun pentru povestea de față, gramul acela de mister fiind în ton cu atmosfera destul de întunecată din Aleasa Dragonului. Monstruozitățile create de Codru par rupte dintr-un grimoar vechi de Magie Neagră și am adorat diferitele feluri prin care Codrul reușea să-i sfideze pe protgoniști și să fie cu un pas înaintea lor.

În concluzie, nu pot decât să vă determin să aruncați o privire pe cartea asta, când o vedeți prin librării. Dacă sunteți pasionați de folclor, magie întunecată și povești care prezintă maturizarea unui personaj (sau bildungsroman, cum erau ele numite de profesoara mea de limba română din liceu), atunci cartea asta este pentru voi. Dacă vă plac poveștile de iubire care au suișuri și coborâșuri și sunt frustrante rău de tot, atunci cartea asta este pentru voi. Dacă nu vă place nimic din ce am enumerat mai sus, eu tot vă îndemn să răsfoiți cartea asta și să vă faceți o părere proprie, nu aveți nimic de pierdut. 

Citat: 

Numele lui avea gust de foc și de aripi, de fuioare de fum, de ceva delicat și puternic totodată - șoapta aspră a unor solzi în mișcare.

Date tehnice:
Titlu original: Uprooted
Autor: Naomi Novik
Editura românească: Nemira

Traducere: Oana Ionascu
Nr. pagini: 448
Apariţie: 2017
Notă: **** (din 5)

joi, 14 decembrie 2017

Top 5 cărți pe care vreau să le citesc în 2018

Suntem deja la mijlocul lui decembrie, așadar 2018 se apropie cu pași repezi și e timpul să ne stabilim țelurile pentru noul an. Pentru mine, unul dintre ele privește cărțile pe care vreau să le citesc neapărat în următoarele 365 de zile. Din lista mea lungă de cărți necitite, m-am decis să le selectez cinci care reprezintă prioritatea mea pentru viitorul apropiat. Am încercat să aleg romane care sunt din genuri diferite și să fie publicate în limba română. Fără alte adăugări, acestea sunt cinci cărți pe care vreau să le citesc neapărat în 2018.

5. Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov


Iată o carte clasică scrisă de un rus pe care încă n-am citit-o. Am tot amânat-o din diverse motive, dar la anul sigur nu scapă. Am auzit numai chestii bune despre ea, dar singurele lucruri pe care le știu despre plot sunt că avem două povești care se petrec în Moscova inspirată din regimul lui Stalin și în Ierusalimul antic, totul presărat cu un iz de realism magic și o pisică. Pare interesant să văd cum vor fi combinate aceste fire narative ciudate.

4. Tăișul sabiei de Joe Abercrombie


Mereu când caut recomandări de cărți fantasy, peste tot apare Tăișul sabiei. Știu că-mi va plăcea, mai ales că este un roman care nu se ferește de puțină violență și intrigă politică. Face parte dintr-o serie care cuprinde mai multe volume care urmăresc diferite generații. Cartea are perspective narative multiple, personaje puternice și originale, vă mărturisesc că abia aștept să o citesc!

3. Minunata lume nouă de Aldous Huxley


Nu exagerez, cartea asta în bibliotecă de trei ani (!) și n-am citit-o. Mereu am dat prioritate altor romane. Dar acest lucru se va schimba. Minunata lume nouă e o utopie care a devenit un clasic al genului și sunt convinsă că îmi va plăcea, și fiindcă e subțire, căci are până în 300 de pagini, ar trebui să o termin repede de citit. E plină de manipulare genetică a rasei umane, cărți arse, minciună mascată în adevăr absolut, numai chestii care-mi gâdilă dorința de a citi un roman distopic de calitate.

2. Toate păsările din cer de Charlie Jane Anders


Nu știu mai nimic despre subiectul la Toate păsările din cer, dar știu că e o combinație frumoasă de SF și fantasy și că prezintă doi oameni care se reîntâlnesc după mulți ani. Mi-a fost recomandat de un prieten în care am încredere că citește romane faine. Coperta este foarte frumoasă și, chiar dacă se spune că nu trebuie judecată o carte după copertă, uneori parcă dă puncte în plus în favoarea ei.  Doar ce a apărut toamna aceasta tradusă în română, mai trebuie doar să pun mâna pe ea.

1. Problema celor trei corpuri de Liu Cixin


Noutate literară apărută la Gaudeamus luna trecută, cartea lui Liu Cixin a câștigat premiul Hugo pentru cel mai bun SF și are în centru o iminentă invazie extraterestră. Am înțeles că e plină de detalii tehnice, discuții cu privire la inteligența artificială și momente intense cu iz de thriller. Știu sigur că îmi va plăcea și e primul volum dintr-o trilogie, deci probabil că vor apărea în curând și celelalte volume traduse în română. Bonus: n-am mai citit nicio carte SF scrisă de un chinez până acum.

duminică, 10 decembrie 2017

Serialul de weekend - ”Samurai Jack”


Urmăresc cu mare drag animații încă de când eram mică. Indiferent că e vorba de film sau serial, îmi place să mă las captivată de o poveste desenată. Când eram prin clasele primare prindeam la TV unul dintre cele mai faine desene animate ale copilăriei mele, și anume Samurai Jack.  Mă uitam cu religiozitate la episoadele scurte, de fix 22 de minute, care îl aveau în centru pe Jack, un prinț samurai cu o katana magică, care e trimis într-un viitor distopic de un demon maestru al metamorfozei, Aku. Scopul lui Jack era să se întoarcă în trecut și să-l înfrângă pe Aku. Și cam asta e intriga unui serial care a avut un impact mare asupra mea. Din câte puteți observa, premisa este simplă, dar credeți-mă pe cuvânt, execuția serialului este uimitoare. 

Bogat în elemente din cultura asiatică, Samurai Jack are laitmotivul onoarei față de patrie și față de familie, protagonistul găsind în el resursele morale necesare pentru a-și duce promisiunea la capăt și a-l înfrânge pe Aku. Izolarea pe care o resimte Jack atunci când este trimis în viitor, într-o lume pe care nu o cunoaște și având în suflet dorul acut de casa și de familia lui sunt redate într-un mod înduioșător. Nu cred c-am mai văzut un desen animat atât de cinematic dat la TV. Și nici nu este plin de dialoguri inutile sau glume expirate. Ba chiar sunt câteva episoade în care se vorbește foarte puțin, totul fiind centrat pe atmosferă și pe ideea de „arată, nu spune”, atât de iubită de cineaști. Genndy Tartakovski este omul din spatele lui Samurai Jack, care s-a zbătut ani de zile pentru ca serialul să-și găsească o concluzie. După o pauză de 13 ani de la difuzarea ultimului episod din sezonul al patrulea, Samurai Jack a revenit în primăvara lui 2017 cu un sezon final care încheie povestea samuraiului nostru preferat. Și, la fel ca în sezoanele anterioare, și acesta a păstrat aceeași calitate ridicată a episoadelor. Tartakovski a reușit să scrie nu doar un protagonist uimitor, dar și un antagonist care este însăși esența răului în lume. Opoziția dintre cei doi aduce aminte de Yin și Yang, de alb și negru, bun versus rău. Iar ceea ce este și mai interesant este că episoadele din primele patru sezoane pot fi urmărite individual, neavând nicio legătură unele cu celelalte.

Încă o laudă adusă serialului: muzica. Samurai Jack are soundtrack-ul absolut superb, cu influențe de muzică orientală, electronică și tribală. În funcție de locația în care se află Jack, muzica ambientală te învăluie ca telespectator și te prinde în mrejele sale. Ca să nu mai spun și de treaba excelentă pe care au făcut-o actorii care au dat voce personajelor. Phil LaMarr ca Samurai Jack și Mako Iwamatsu ca Aku sunt sarea și piperul întregului casting. Chiar dacă nu au multe replici de spus, actorii reușesc să surprindă exact câtă emoție este necesară pentru redarea unei linii de dialog. 

Dacă stau să caut un defect al acestui serial, singurul care-mi vine în minte e că este prea scurt. Povestea putea fi explorată în mai multe sezoane, dar ne mulțumim cu ce avem. Poate că Samurai Jack are un subiect simplu, dar reușește prin complexitatea emoțională și splendoarea vizuală să prezinte epopeea unui prinț exilat din patria sa și nevoit să se lupte cu obstacole puse atât de inamici, cât și de el însuși pentru a-și atinge țelul: să se întoarcă iar acasă.


Date tehnice:
Titlu original: Samurai Jack
Ţara de origine: SUA
Difuzare: 2001 - 2004; 2917 pe Cartoon Network; Adult Swim
Nr. de episoade: 62
Durată episod: 22 de minute

Trailer:

miercuri, 6 decembrie 2017

Top 5 lucruri care nu-mi plac în cărți

Sursă: https://www.deviantart.com/art/The-Reader-s-Path-345536889
Adesea, cărțile sunt o sursă de încântare pentru mintea și sufletul meu, mă fac fericită și mă determină să evadez din realitate pentru câteva ore. Iubesc să le țin în mâini, să simt mirosul și textura paginilor, dar există anumite aspecte ale acestora care uneori mă scot din minți. Mai jos o să enumăr doar câteva lucruri care mă frustrează în cărți, fie că e legat de aspectul acestora sau de conținutul lor.

5. Cărți care aparțin aceleași serii, dar au formate diferite

Da, este un lucru materialist și la o adică important e conținutul unei cărți, nu aspectul ei. Dar nu pot să înțeleg ce este în mintea editurilor atunci când decid să schimbe formatul unei serii din paperback în hardcover, ori măresc dimensiunea cărții. De asemenea, mai intervine și o schimbare de copertă care strică toată estetica seriei propriu-zise în bibliotecă. Noi, cititorii, suntem și bibliofili și ne place să vedem colecția noastră de cărți așezate frumos pe rafturi, fiecare serie având formatul ei specfic. Însă, din păcate, nu se întâmplă așa de cele mai multe ori.

4. Lipsa de hărți în cărțile SF și fantasy

Când citesc o carte în care majoritatea acțiunii se petrece călătorind dintr-o parte în alta într-un tărâm fantastic, pentru care nu am niciun reper real, am nevoie de o hartă. Așa, pot să urmăresc clar drumul protagoniștilor și să-mi imaginez mai bine locurile prin care trec aceștia. Am observat că în ultima vreme întâlnesc mai des cărți cu hărți, dar mi-ar plăcea ca asta să devină o necesitate pentru orice e publicat în genurile SF și fantasy.

3. Părinți/ Tutori absenți

În special când vine vorba de copii sau adolescenți, faptul că autorul nu le oferă părinților un rol relativ important în viața protagoniștilor denotă o lipsă de interes cu privire la siguranța acestora. Părinții nu sunt obiecte de mobilier, de care îți mai amintești din când în când că trebuie să îi mai ștergi de praf. Pentru tineri, părintele este modelul de urmat cel mai apropiat pe care îl are în viața sa și aceștia trebuie să fie incluși în viața lor cotidiană. Ador să văd relații strânse de familie în cărți, pentru că, în primul rând, asta ar trebui promovat, iar în al doilea rând, demonstrează interacțiuni sănătoase și veridice între membrii aceleași familii.

2. Dragostea la prima vedere 

Unul dintre cele mai enervante clișee din literatură, dragostea la prima vedere se realizează instant între două personaje care s-au cunoscut abia de câteva minute: „L-am văzut și am știut imediat că e special” sau „Ea nu e ca celelalte fete pe care le-am întâlnit până acum.” Nu glumesc, așa decurg multe dintre primele interacțiuni ale unui el cu o ea. Nu mi se pare deloc realist, efectiv nu ai cum să iubești o persoană după ce ai petrecut doar câteva clipe în compania sa. Aici poate e vorba de atracție fizică, în niciun caz de dragoste. Dragostea este un sentiment care se dezvoltă de-a lungul unui timp mai îndelungat de jumătate de oră. Trebuie să cunoști bine o persoană pentru a avea încredere că puteți să împărtășiți restul vieții voastre împreună. Dacă nu, descoperi că de fapt este un vrăjitor malefic care a inițiat o relație cu tine doar pentru că tatăl tău este regele. Deci mare atenție după cine vi se aprind călcâiele.

1. Finaluri dezamăgitoare

Nici nu știu de unde să încep să explic cât de mult mă întristează și mă frustrează că, după ce am investit timp, emoții și energie într-o poveste de sute de pagini, dacă nu chiar mii, aceasta se termină ca un balon dezumflat. Finalul este într-adevăr important pentru o carte și e o presiune foarte mare pe autor ca acesta să se ridice la înălțimea așteptărilor, dar dacă povestea este scrisă bine, tind să cred că finalul este pe jumătate schițat. Nici prea grăbit, nici prea lălăit, sfârșitul unei povești este cireașa de pe tort. Tot respectul meu pentru autorii care presară mici indicii pe ici și colo de-a lungul paginilor cu privire la finalul epic care ne așteaptă (Sanderson și Rowling, de voi vorbesc aici!). Evident, dacă acțiunea și personajele au fost o încântare până la încheierea cărții, dar climaxul te lasă cu un gust amar, asta nu înseamnă că totul s-a dus pe apa sâmbetei și că nu poți să te mai bucuri de poveste. Însă, se întâmplă adesea ca finalul să determine o carte să devină mai bună în ochii mei. Într-un fel, este răsplata ta ca cititor că ai stat alături de personaje și ai investit ore citind și gândindu-te la poveste. 

duminică, 3 decembrie 2017

Favoritele lunii noiembrie

Deja am intrat în ultima lună din 2017, luna mea preferată: vine Crăciunul și Anul Nou! Noiembrie mi s-a părut melancolic, am avut cam aceeași stare ca și vremea de afară. Dacă era ploaie, mă simțeam abătută. Dacă era senin, energia îmi revenea. Așadar, vă puteți închipui că nu a fost o lună extraordinară din punctul de vedere al numărului de cărți citite, dar mi-a plăcut la nebunie ce romane am reușit să duc până la capăt. Alături de o cană de ceai de fructe de pădure și câțiva biscuiți, vă invit să vedeți favoritele lunii noiembrie.



Mă așteptam ca Elantris să-mi placă, dar nu chiar atât de mult. Tot am citit recenzii care spuneau că, fiindcă e prima carte publicată de Sanderson, nu e atât de grozavă ca celelalte serii ale lui, ca de exemplu trilogia Născuți din ceață sau Arhivele luminii de furtună. Însă am adorat fiecare cuvânt din romanul ăsta și sistemul magic pe care l-a creat autorul aici a devenit unul dintre preferatele mele. Povestea urmărește perspectivele a trei personaje cu rol-cheie în soarta orașului decăzut Elantris, care a cunoscut vremuri de glorie și magie datorită oamenilor care se transformau peste noapte în niște supraoameni, unii numindu-i chiar zei. Dar totul s-a schimbat după ce a avut loc un eveniment care a început să preschimbe oamenii în ființe cu piele pătată, fără păr și fără bătăi de inimă, care nu puteau să se folosească de magia realizată prin Aoni, semne magice luminoase. Dacă vreți să aflați mai multe, vă invit să citiți recenzia pe care am făcut-o cărții în luna ce s-a încheiat. 


Am așteptat cuminte să apară în cinematografele de la noi Murder on the Orient Express, adaptarea cea mai nouă după cartea cu același nume al lui Agatha Christie. Mi-am luat bilet, m-am pregătit cu ronțăieli și m-am făcut comodă în scaunul din cinema și vreme de două ore am fost încântată peste măsură de ceea ce vedeam pe marele ecran. Kenneth Branagh, actor ce l-a mai interpretat și pe profesorul Gilderoy Lockhart din Harry Potter and the Chamber of Secrets, face o treabă excelentă ca Hercule Poirot, excentricul detectiv belgian care se trezește în mijlocul unei crime în trenul Orient Express, în timp ce se îndrepta spre un caz important din Marea Britanie. Actori cu greutate de la Hollywood interpretează cu profesionalism pasagerii vagonului în care a avut loc crima, iar cinematografia și peisajele prin care se perindă trenul sunt o minunăție pentru ochi. În plus, e o adaptare destul de bună după romanul lui Christie, deci îl recomand cu căldură.


Știți deja cât de mult mi-a plăcut primul sezon din Stranger Things, serialul online lansat de Netflix, despre care am scris aici. Copii isteți drept protagoniști, fenomene stranii și o atmosferă ce strigă din toți rărunchii Anii '80 sunt așa de faini! caracterizează acest serial, care a continuat cu noi episoade toamna aceasta. Stranger Things 2 e poate un pic mai slab calitativ decât primul sezon, dar tot e superb de urmărit. Povestea devine mai întunecată, relațiile dintre personaje mai strânse și mizele mai mari. Totul e la superlativ și poate de aceea știi deja că n-ai șanse să-ți dai seama în ce direcție o ia acțiunea. Am făcut maraton și l-am termnat cam trei zile. Abia aștept să urmăresc, la anul, sezonul trei și să văd prin ce aventuri mai trece gașca mea preferată de puști pasionați de jocul Dungeons&Dragons și Star Wars.


Paramore, una dintre trupele mele preferate, au scos album nou în mai după o pauză de 4 ani și, chiar dacă au avut o schimbare de stil muzical, trecând de la rock la ceva ce aduce cu muzica funk ce se cânta prin anii '70, tot am rămas o fană a lor. În noiembrie au lansat cel mai nou single de pe After Laughter alături de un videoclip interesant. Fake Happy, cântecul cu pricina, te prinde imediat cum îl auzi, te face să fredonezi versuri care vorbesc despre ipocrizie și cum toată lumea joacă teatru că ar fi fericită, pe un beat care te îndeamnă la dans și voie bună. După cum obișnuiește să spună solista Hayley Williams: cry hard, dance harder.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...