sâmbătă, 28 octombrie 2017

Serialul de weekend - ”Avatar: The Last Airbender”


Am tot amânat să scriu despre unul dintre serialele mele animate preferate, Avatar: The Last Airbender, care reușește să ducă arta de a spune o poveste într-un mod vizual la un alt nivel. Cu atât mai mult cu cât și personajele principale și antagoniștii sunt caracterizați excelent, animația este de excepție, iar soundtrack-ul completează acest tablou frumos.

Inspirat din cultura asiatică, Avatar poate fi numit un anime occidental care urmărește povestea unui băiat pe nume Aang, ajutat de prietenii lui să învețe să stăpânească toate cele 4 elemente - apă, aer, foc și pământ -  în calitate de Avatar. El este nevoit să se lupte cu Lordul Focului Ozai și să oprească dominația Națiunii Focului. Originalitatea producției constă tocmai în modul în care sunt împletite diverse stiluri de arte marțiale chinezești cu controlul elementelor, serialul având din abundență învățături asiatice, de la chakrele corpului uman la blocajul chi-ului și reîncarnare. Călătoria inițiatică a lui Aang, unicul supraviețuitor dintre Nomazii Aerului și persoana capabilă să controleze toate elementele, este presărată de prietenii strânse, perseverență și capacitatea de a o lua de la capăt, în ciuda tuturor greutăților. 

Dinamica dintre prietenii lui Aang este elementul cheie în Avatar, frații Katara și Sokka din Tribul Apei fiind cei care îi găsesc și îi trezesc din starea vegetativă în care se aflau pe Aang și pe Appa, animalul său de companie, un bizon ce poate să zboare. Astfel povestea se pune în mișcare, grupul lor mărindu-se cu venirea lui Toph, o fată oarbă foarte talentată în mânuirea pământului, ce provine dintr-o familie înstărită din Regatul Pământului.  Cei patru sunt urmăriți în permanență de fiul exilat al lui Ozai, prințul Zuko, și unchiul său, Iroh. De-a lungul celor trei sezoane observăm maturizarea eroilor noștri, alegerile pe care sunt nevoiți să le ia afectându-le viața pentru totdeauna. Lumea creată este una complexă, care merită descoperită de-a lungul episoadelor, tocmai de aceea am încercat să fac rezumatul serialului în cât mai puține cuvinte.

L-am adorat pe Aang, naivitatea și sinceritatea lui debordantă contrastând așa de mult cu egocentrismul lui Ozai, personajul negativ. Aventurile prin care trece alături de prietenii săi, iubirea lui pentru natură și tot ceea ce este frumos, durerea pe care o resimte la vederea războiului în care se află lumea, toate acestea îl transformă pe Aang într-un personaj cu care poți să empatizezi și să-l îndrăgești repede, deoarece îi înțelegi motivațiile, dorințele și tristețile, ajungi să vrei să-l vezi reușind în lupta lui împotriva Lordului Focului, nu doar pentru că e personajul principal, ci pentru că tirania acestuia trebuie să înceteze.

După ce termini de văzut un serial precum Avatar este imposibil să nu te simți motivat să devii o versiune mai bună a ta și să vrei să-ți urmezi visurile până-n pânzele albe. Îl recomand tuturor, indiferent de vârstă, chiar dacă vă plac desenele animate sau nu. Învățămintele cu care rămâi după ce se încheie povestea lui Aang, precum și optimismul pe care îl resimți când forțele întunecate nu reușesc să cucerească o lume inspirată atât de mult din a noastră, te fac să nu-ți pierzi speranța în bunătate și compasiune, căci acestea sunt necesare pentru ca noi să trăim într-o lume mai bună.

Date tehnice:
Titlu original: Avatar: The Last Airbender
Ţara de origine: SUA
Difuzare: 2005 - 2008 pe Nickelodeon
Nr. de episoade: 61
Durată episod: 23 de minute

Trailer:

miercuri, 25 octombrie 2017

Top 5 coperte frumoase

Frumusețea este subiectivă, am auzit asta de foarte multe ori și am înțeles odată cu trecerea timpului implicațiile acestei vorbe de duh din bătrâni. Arta, la rândul ei, este interpretată în mod individual, sentimentele și emoțiile pe care aceasta le stârnește în sufletul nostru diferind de la o persoană la alta. În privința aspectului unei cărți, coperta este prima impresie pe care ne-o lasă o operă literară, atunci când o avem în format fizic în mână și o răsfoim. De cele mai multe ori, se întâmplă să judecăm o carte după copertă, cu cât e mai frumoasă, cu atât ne atrage mai mult. Mai jos vă las cu câteva romane care m-au impresionat din punct de vedere estetic, sunt edițiile românești ale cărților și topul exclude seria Harry Potter, care are mereu ilustrații superbe și ediții de colecție ale volumelor pe care eu le pot admira minute întregi, de frumoase ce sunt.

Mențiune onorabilă: Nevernight de Jay Kristoff


De regulă nu am mențiuni onorabile în topul meu, dar cum o să mă refer doar la copertele românești ale cărților, a trebuit să vorbesc puțin de una străină, dintre cele mai superbe pe care le-am văzut vreodată. Nevernight  este un roman pe care încă nu l-am citit, dar datorită artei realizate de Kerby Rosanes, un grafician care ilustrează și cărți de colorat de adulți, printre altele, sunt tentată să o fac. Cu cât mă uit mai atent la corb, cu atât descopăr detalii pe care nu le observasem anterior. Totul este alb și negru, iar cercul acela de un roșu cărămiziu atrage imediat atenția. Absolut minunat.

5. Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr



Raftul Denisei, colecția editurii Humanitas, ne-a răsfățat ani de-a rândul cu coperte care sunt o adevărată operă de artă. Iar cea de față nu face excepție, albastrul apei se întrepătrunde cu cel al cerului și orășelul francez de la malul mării pare „înghițit” de atât albastru. E o compoziție liniștitoare, am adorat-o imediat cum am văzut-o și se potrivește cu romanul care prezintă destinul a două persoane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

4. Aleasa Dragonului de Naomi Novik



Ce poate inspira mai mult un aer de basm decât un turn la marginea unei păduri, un trandafir cu spini și titlul tipărit cu un font ce aduce aminte de scrierile medievale? Coperta la Aleasa Dragonului  creează o atmosferă de poveste, fiind ajutată și de verdele ilustrației și bejul fundalului, care lasă să iasă în evidență roșul sângeriu al trandafirului.

3. Coraline de Neil Gaiman




Nu puteam să nu pun o carte dedicată publicului mai tânăr, care are mereu parte de coperte desenate frumos și colorate intens, care parcă îți iau ochii de pe rafturile librăriilor. Ediția de față a romanului Coraline a fost ilustrată de Chris Riddell, un artist cu stil straniu de prezentare a subiecților umani, ce merge perfect cu scriitura lui Gaiman. Îmi place senzația de mister pe care ți-o insuflă pisica neagră, care e un punct de interes într-o copertă în tonuri de mov și verde pastelat.

2. Furia Oarbă de Marian Coman



Primul volum al trilogiei Haiganu are o copertă frumoasă, în tonuri de gri. Dar m-am îndrăgostit când am văzut Furia Oarbă, cu al ei roșu intens, chenar ce pare că e rupt din catacombele Parisului și Haiganu, personajul principal, care domină compoziția, îmbrăcat în armură și pregătit de război. Cartea aceasta e un adevărat dark fantasy, plin de acțiune, bătălii sângeroase și monștri, iar desenul evocă acest tablou. Andrei Moldovan, graficianul care desenează și povestea principală din revista HAC!, s-a asigurat și că fiecare capitol al cărții se bucură de câte o ilustrație superbă în alb și negru, care prezintă câte o scenă din capitolul respectiv.

1. Istoria naturală a dragonilor de Marie Brennan



Poate e de vină atmosfera apăsătoare a toamnei, cu zile ploioase, ori apropierea sărbătorii de Halloween, ideea e că în clipa de față coperta cărții Istoria naturală a dragonilor mi se pare cea mai interesantă dintre copertele menționate în top. Ilustrația își are locul într-o enciclopedie a dragonilor, dacă aceștia ar fi fost reali: începem cu capul, membrele și trunchiul acoperiți de solzi groși, secțiunea mediană a bestiei prezintă mușchii aflați sub piele, iar cea dorsală scheletele aripilor. Cifrele și liniile alocate anumitor părți din corpul dragonului au darul de a completa ideea că această carte prezintă un studiu amănunțit al unor reptile fioroase. Abia aștept să citesc volumul, este în curs de apariție la editura Nemira în momentul în care redactez această postare.

luni, 23 octombrie 2017

Dragostea mea pentru fantasy

Sursă: https://sandara.deviantart.com/art/The-Fantasy-Makers-cover-art-705359674
Am crescut cu basme de Andersen, Frații Grimm, Charles Perrault.  Mama îmi punea casete audio cu povești nemuritoare arabe când mă jucam, făceam puzzle-uri sau construiam diverse lucruri cu piese Lego. Sinbad Marinarul, Muc cel Mic și Ali Baba erau tovarășii mei de joacă în după-amiezile ploioase, când nu puteam să stau în curte la joacă. Iarna era anotimpul poveștilor românești, citite de bunicul înainte să-mi fac somnul de după-amiază. Făcea voci haioase pentru Spân, Balaur și Baba Cloanța, ca să nu mă sperii de ei. Iar când m-am făcut mai mare voiam eu să citesc totul, toate cărțile cu basme pe care le aveam, toate volumele ilustrate cu povești Disney, Legendele Olimpului  și 1000 și una de nopți.  Iar apoi, la sfârșitul clasei I, am descoperit seria de cărți Harry Potter și viața mea n-a mai fost la fel.

Citesc fantasy pentru că vreau să am puteri magice, să întâlnesc elfi, pitici, zâne și să mă bat cu vrăjitorul cel rău. Îmi doresc să călăresc dragoni și să am o herghelie de unicorni. Cel mai renumit maestru al armelor din regat mă poate învața să trag cu arcul și servesc cina la castel în fiecare seară. Viața reală, pe care o trăim în secolul XXI pe planeta Pământ este frumoasă și ea așa cum e, dar uneori, când vezi câte probleme sunt pe lume, parcă ți-ar plăcea să fluturi o dată din bagheta magică și tot ce e rău  să dispară într-o clipă. 

Însă motivul pentru care iubesc genul fantasy atât de mult este tocmai posibilitatea de a vizita oricând diverse lumi fantastice, atât de diferite de a mea. Evident că există clișeele genului, dar fiecare autor în parte le reinterpretează prin prisma propriei imaginații, iar ceea ce creează la final reușește să mă facă să evadez din realitatea uneori tristă, alteori prea stresantă pe care eu o numesc viață. Și chiar dacă nu mereu binele învinge, aventurile minunate prin care trec personajele mă captivează și mă fac să sper că totul se va rezolva la un moment dat. Poate personajul negativ va trece de partea dreptății și a luminii, ori va fi asasinat chiar de ucenicul lui. Poate că prințesa descoperă că nu e compatibilă cu Făt-Frumos și decide să călătorească prin lume până când se va simți pregătită de o relație stabilă. Nu e totul doar alb și negru, ci mai degrabă în nuanțe de gri. Suntem nelimitați în imaginație și în arta de a spune povești.

Îmi plac și operele SF, thrillere incitante, dramele romantice sau nonficțiunea. Dar genul fantasy vorbește sufletului meu într-un fel în care celelalte genuri literare nu o fac. Nu e vorba doar de nostalgia copilăriei, când basmele erau omniprezente în viața mea. Cred că mereu am pus adevărul științific înainte de orice și încerc fără încetare să găsesc o noimă și o explicație pentru întâmplările din viața mea, dar în fantasy orice e plauzibil și asta iubesc din toată inima. Trebuie să ajungi rapid într-un sat aflat la sute de kilometri distanță? Nicio problemă, ia-ți aripile prăfuite din pod și ajungi la destinație imediat.

miercuri, 18 octombrie 2017

Top 5 personaje negative

În perioada asta dinainte de Halloween tind să citesc cărți mai înfricoșătoare, să ascult muzică sinistră și să mă uit la filme și seriale bizare, cu puține elemente horror. Știu că noi, ca români, nu avem drept sărbătoare națională Halloween-ul și mai știu că unii consideră stupid să celebrezi ceva atât de comercial, dar mie nu-mi pasă. Mă face fericită toată atmosfera asta mai spooky, după cum zic englezii, așa că am un top pe măsură, referitor la cele mai interesante personaje negative despre care am citit eu până acum. 

5. Profesorul Moriarty
Sursă: https://www.deviantart.com/art/Professor-Moriarty-292311579

Normal că un erou precum Sherlock Holmes avea nevoie de un antagonist pe măsură. Pe lângă faptul că posedă o inteligență ieșită din comun, Moriarty, lider al crimei organizate și un adevărat gentleman, are o putere a deducției asemănătoare cu cea a lui Sherlock și planurile diabolice pe care le ițește îi sunt o reală provocare detectivului. Trebuie să recunosc, îl prefer pe Moriarty din adaptările moderne, în care dă dovadă de persuasiune și ar putea fi descris drept dușmanul numărul unu al lui Sherlock, deși în opera originală nu avea o figură atât de prolifică.

4. Vrăjitoarea Albă
Sursă: https://www.deviantart.com/art/White-Witch-110721066
Extraordinar de frumoasă, cu o putere imensă și o armată întreagă de creaturi fioroase și monștri aflată sub comanda ei, Jadis, care s-a autointitulat Regina Narniei, este o vrăjitoare pe care nu e bine să o superi. Aproape egală în abilități cu Leul Aslan, Vrăjitoarea cea Albă creată de Lewis în Cronicile din Narnia a reușit să aducă o iarnă eternă în regat, dar odată cu apariția fraților Pevensie, domnia maleficei femei riscă să ia sfârșit. Ador că personajul ei este inspirat din povestea lui Hans Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii, pe care am citit-o și recitit-o cu mare drag atunci când eram mică.


3. Lordul Legiuitor 
Sursă: https://www.deviantart.com/art/Commission-The-Lord-Ruler-486692117
În primul volum din trilogia Născuți din ceață de Brandon Sanderson avem parte de un personaj negativ specific genului fantasy: Rashek este Lordul Legiuitor al Ultimului Imperiu, care a făcut ucideri în masă, manipulează populația, este extrem de puternic și are mulți dușmani din nobilime, dar și din clasele sociale inferioare, care nu reușesc să-i vină de hac. Aflăm spre finalul cărții originea lui și de ce conduce cu atâta tiranie o țară care tremură de frică la gândul că dacă dorește, Lordul Legiuitor poate distruge orașe întregi cu armata lui de Inchizitori, creațiile lui hidoase și imposibil de ucis.

2. Vampirul Lestat
Sursă: https://www.deviantart.com/art/Lestat-de-Lioncourt-673518278
Anne Rice reușește să facă cititorii să îndrăgească personaje care au un simț al moralității destul de ambiguu, realizează acte de violență asupra celor nevinovați și sunt, într-un cuvânt, răufăcători. Acesta este și cazul vampirului Lestat de Lioncourt, un antierou șarmant, inteligent și chipeș, care atrage în mrejele lui persoane inocente ce vor fi corupte pentru totdeauna, căci nu se teme să transforme în vampiri pe cine i se pune lui pata. Însă, deși are uneori intenții rele, Lestat nu și-a pierdut de tot umanitatea și uneori dă dovadă de empatie și chiar dragoste pentru muritorii de rând. Doar nu degeaba, în lunga lui viață, a fost și un star rock, spre deliciul adolescentelor din toată lumea.

1. Dolores Umbridge
Sursă: https://www.deviantart.com/art/Dolores-Umbridge-136009772
Poate vă gândeați că pe primul loc în acest top se va afla Lordul Voldemort din seria Harry Potter. V-ați înșelat amarnic, căci n-am urât și antipatizat niciodată un personaj literar așa cum am pățit cu Dolores Umbridge, profesorul de Apărare Contra Magiei Negre de la Hogwarts din cartea Harry Potter și Ordinul Phoenix. Din anumite puncte de vedere, are o minte mult mai malefică decât Voldemort și este și un personaj mai manipulant decât acesta, căci reușește prin apariția ei drăgălașă, hainele roz pe care le poartă, vocea de copilă cu care vorbește și numeroasele pisicuțe din biroul ei să inducă în eroare mulți vrăjitori adulți: e doar o doamnă de vârstă mijlocie conservatoare. Dar răutatea ei, ura pe care o poartă față de vrăjitorii care nu sunt de sânge pur, curiozitatea tinerilor și iubirea dintre semeni o determină să fie de fapt o femeie cu un suflet hain, aproape demonic, iar felul în care se bucură de răul care li se întâmplă celor din jurul ei este strigător la cer. Felicitările mele lui Rowling pentru că a reușit să creeze cel mai oribil personaj literar fictiv pe care l-am întâlnit vreodată.

luni, 16 octombrie 2017

Recenzie ”Crima din Orient Express” de Agatha Christie


Până acum n-am citit nicio carte de Agatha Christie. Am auzit de romanele ei, am mai văzut câteva episoade din serialul cu Hercule Poirot interpretat de David Suchet, dar nu am luat efectiv să lecturez o carte semnată de Christie. Totul până la Crima din Orient Express, pe care nu mi-e rușine să recunosc că am citit-o fiind influențată de noua ecranizare care va apărea în noiembrie și în care joacă actori de renume pe care îi plac foarte mult.

Subiectul este unul relativ simplu: celebrul detectiv Hercule Poirot ajunge, printr-o sumedenie de întâmplări care n-au ținut de el, să investigheze o crimă suspectă realizată în trenul Orient Express, unde era și el pasager. Cunoaștem și celelalte persoane care călătoreau alături de el în tren, un grup pestriț de oameni de toate naționalitățile și din orice clasă socială. Puterea deducției lui Poirot, inteligența sa și felul în care cunoaște psihologia umană îl determină pe acesta să rezolve cazul într-un mod inedit și demn de toată lauda, capitolul final fiind cel al dezvăluirilor. Stilul de scriere și rapiditatea cu care se desfășoară acțiunea m-au făcut să termin cartea foarte repede și să vreau să mai citesc și alte romane din opera Agathei Christie. Evident că și personajul lui Poirot m-a captivat și l-am îndrăgit de la primele replici, mintea genială de care dă dovadă, excentricitatea mustății lui mari și tabieturile sale determinându-mă să vreau să-l mai întâlnesc și în alte aventuri detectiviste.

Crima din Orient Express a fost publicată original în 1934 și am rămas suprinsă de actualitatea ei și de măiestria cu care Agatha Christie a pus în pagini o crimă ce părea imposibil de rezolvat, dar cumva toate bucățile lipsă alcătuiau un întreg perfect la final, în momentul în care detectivul ne expune faptele cronologic. Singurul reproș pe care îl am referitor la carte este că a fost mult prea scurtă și n-am apucat să mă atașez de niciun alt personaj în afara lui Hercule Poirot. Mi-ar fi plăcut să avem o incursiune mai lungă în viețile pasagerilor trenului și să empatizăm mai mult cu aceștia. În orice caz, recomand romanul cu cea mai mare căldură tuturor, este numai bun pentru o seară de toamnă, în apropierea Halloween-ului, în care stai înfofolit într-o pătură călduroasă, și ai chef să citești o carte plină de mister în timp ce servești niște ceai cu biscuiți, iar afară bate vântul și plouă.

Citat: 
Imposibilul nu poate să se fi întâmplat, ca atare imposibilul trebuie să fie posibil, în ciuda aparențelor.

Date tehnice:
Titlu original: Murder on the Orient Express
Autor: Agatha Christie
Editura românească: Litera
Nr. pagini: 288
Apariţie: 2014
Notă: **** (din 5)

miercuri, 11 octombrie 2017

Top 5 cărți sinistre

Genul horror și cu mine nu facem echipă bună, așa că nu prea am citit cărți înfricoșătoare. Tocmai de aceea acest top nu va conține nimic scris de Stephen King, pe care îl recomand celor mai curajoși să-l citească - în special Shining și Misery, eu de alea am reușit să mă ating fără să am coșmaruri. Dar cărțile care au o atmosferă bizară, mult mister și evocă spiritul sărbătorii de Halloween sunt pe gustul meu. Iată un top 5 al celor mai faine cărți sinistre citite de mine.

5. Chemarea monstrului de Patrick Ness
În Chemarea monstrului este vorba despre Conor și un monstru care-l vizitează în fiecare noapte. Mai multe nu spun și nici nu vă recomand să citiți descrierea cărții, e mai bine să o lecturați cap-coadă fără să cunoașteți nimic în prealabil. Plină de ilustrații fascinante, realizate de Jim Kay (cel care desenează și noile volume ilustrate din seria Harry Potter), debordând de mister la fiecare pagină, romanul lui Ness este unul care va rămâne cu voi mult timp după ce-l terminați și vă va „bântui” în cel mai plăcut mod.

4. Căminul copiilor deosebiți de Ransom Riggs



Cred că ați auzit de trilogia Miss Peregrine a lui Ransom Riggs, care a făcut multă vâlvă în străinătate și la noi, sau măcar știți de ecranizarea cu același nume care a apărut în 2016. În orice caz, Căminul copiilor deosebiți este cartea perfectă pentru Halloween: plină de fotografii de epocă cu o întorsătură înfricoșătoare, oameni stranii, monștri care amenință sufletul și copii cu puteri supranaturale. Povestea bizară se citește foarte repede și captivează încă de la prima pagină, tânărul Jacob și lipsa lui de încredere în forțele proprii făcându-l să fie repede îndrăgit de adulți introvertiți și adolescenți timizi.

3. Fluviul Șoaptelor de Marian Coman


Știți deja că-mi place la nebunie revista de benzi desenate HAC! și că ador genul fantasy. Iar când am reușit să citesc un roman scris de unul dintre creatorii revistei mai sus-menționate, care explorează personajul lui Ochilă din basmul lui Creangă în interpretarea din HAC!, totul fiind presărat cu folclor traco-dacic și puțin horror reprezentat de copii-zombi și alte bestii sângeroase, pur și simplu am fost cucerită imediat. Lumea dark fantasy creată de Marian Coman este bine dezvoltată și merită explorată în cât mai multe cărți, iar aici am o veste bună: Fluviul Șoaptelor este prima parte dintr-o trilogie.


2. Cartea Cimitirului de Neil Gaiman


Puteam să aleg cam orice a scris Neil Gaiman, căci are talentul de a inspira un aer straniu în aproape tot ceea ce creează mintea lui. Dar am decis să aleg Cartea Cimitirului pentru că este, în principiu, o carte de copii care urmărește povestea unui băiețel, Bod, care este crescut de ocupanții unui cimitir după ce familia lui este ucisă. Cei mici sunt amuzați de aventurile lui Bod, iar adulții înțeleg dintr-o altă perspectivă destinul unui băiat care a copilărit printre pietre funerare alături de vampiri, vrăjitoare și fantome. 

1. A Night in the Lonesome October de Roger Zelazny


Cartea asta este cea mai apropiată de genul horror pe care o veți întâlni în acest top și din păcate nu a fost încă tradusă în limba română. Trebuie citită neapărat în octombrie, de preferat câte un capitol pe zi, pentru ca să o lăsați să vi se strecoare în minte câte un pic vreme de 31 de zile. Detectivul britanic Sherlock Holmes investighează un caz misterios care implică personalități precum Dracula, Frankenstein, Jack Spintecătorul, vrăjitoare, ocultiști și animale de companie care au rolul de familiari. Stilul lui Zelazny este fantastic, umoristic și puțin mai mult sinistru, iar întorsătura pe care o ia acțiunea la final sigur va surprinde și speria totodată.

duminică, 8 octombrie 2017

Serialul de weekend - ”Breaking Bad”


Ce determină o persoană să fie „rea”? Întrebarea aceasta stă la baza multor tratate filosofice, opere de ficțiune și zbucium personal. E ceva fascinant să urmărești o poveste în care un om obișnuit, profesor de chimie la un liceu dintr-un orășel mic, care așteaptă un al doilea copil cu soția lui, descoperă că are cancer inoperabil și devine unul dintre cei mai puternici preparatori și traficanți de droguri din SUA pentru a asigura viitorul financiar al familiei sale. Căci asta e premisa serialului Breaking Bad, unul dintre cele mai bune seriale de televiziune care a fost creat vreodată. 

Încă de la episodul pilot intrăm în viața lui Walter White și vreme de 5 sezoane ne atașăm de acest antierou cu o minte genială, care se apucă de preparat metamfetamină cristalizată cu un fost elev, undeva prin mijlocul deșertului din sudul Statelor Unite, folosind o dubiță veche și echipament furat de la școală. Episoadele sunt captivante și ritmul poveștii este unul alert, scenariul scris cu măiestrie fiind pus în aplicare de actori care își interpretează rolurile cu mult profesionalism. Nu degeaba serialul are în palmares multe premii, printre care 16 Emmy și două Globuri de Aur, iar în ceea ce privește Cartea recordurilor, Breaking Bad a intrat în 2013 în Guiness World Record drept cel mai lăudat serial de critici dintotdeauna.

Am făcut maraton la serialul ăsta cu mama mea acum câțiva ani și ne-a plăcut foarte mult amândurora. Practic, n-are ce să nu-ți placă, totul e realizat de excepție și n-am simțit niciodată că au existat episoade de umplutură, în care nu se întâmplă nimic și acțiunea e lălăită. Cinematografia și editarea sunt la fel de frumoase ca într-un film artistic de la Hollywood, soundtrack-ul episoadelor se potrivește ca o mănușă cu povestea spusă pe ecran și personajele au o dezvoltare armonioasă de-a lungul episoadelor, culminând cu decăderea lui Walt și transformarea lui într-un cap mafiot. Însă ce am admirat la Breaking Bad mai mult decât orice este că a reușit să spună o poveste violentă și tristă, un fel de tragedie greacă (căci ne dăm seama încă de la început că personajul principal nu va scăpa basma curată din toată situația), având un ton de comedie neagră cu accente de western. Este o combinație de genuri foarte interesantă și originală care m-a fascinat.

În concluzie, dacă n-ați făcut-o deja, eu zic să vă apucați de Breaking Bad. Nu este pentru oricine, să nu uităm că serialul prezintă o lume a traficanților de droguri, plină de mafioți, unde violența, moartea și limbajul vulgar sunt la ordinea zilei. Dar avem atâtea de învățat din povestea tragică a lui Walter White, transformarea lui dintr-un protagonist cu care empatizezi într-un antagonist feroce, care te face să te întrebi, după ce mai termini de văzut încă un episod: „oare de ce îmi doresc ca un tip rău să scape cu bine din toată situația ilegală în care s-a vârât singur?”.

Date tehnice:
Titlu original: Breaking Bad
Ţara de origine: Statele Unite ale Americii
Difuzare: 2008 - 2013 pe AMC
Nr. de sezoane: 5
Nr. de episoade: 62
Durată episod: 43 - 58 de minute

Trailer:

marți, 3 octombrie 2017

Favoritele lunii septembrie

Voi încerca să fac lunar un articol cu favoritele lunii precedente în materie de cărți, filme și muzică. Septembrie a fost nostalgic pentru mine, căci a început școala și mi-am amintit cu drag cumpărăturile de rechizite și haine pe care le făceam când eram mai mică, emoțiile reînceperii unui nou an școlar și dorul de vacanța de vară care se instalează după doar o săptămână de cursuri. Toamna a venit brusc, cu vreme înnorată, vânt puternic și temperaturi destul de scăzute pentru perioada asta. E oficial vremea puloverelor, a ceaiului cald și a culesului de castane și frunze uscate.


Cartea mea favorită pe care am citit-o în septembrie a fost Furia Aurie de Pierce Brown, volumul al doilea al trilogiei Furia Roșie. Îmi place tare mult să citesc cărțile astea SF Young Adult, sunt bine scrise și alerte, scenele de acțiune sunt foarte captivante, iar societatea creată pe model roman de Brown este o încântare pentru filologul din mine. Nu pot să vorbesc prea multe de această carte fără să dau spoilere pentru cei care n-au citit primul volum al trilogiei, dar probabil voi face o recenzie pentru toate cărțile după ce o voi citi și pe ultima. 



Mi-a plăcut foarte mult filmul de acțiune-comedie cu spioni Kingsman, apărut în 2014, cu gadget-urile parcă scoase dintr-un film de James Bond, dialogul savuros între personaje bine portretizate și scenele de acțiune editate într-un mod inedit. Continuarea, Kingsman: The Golden Circle, are aceeași rețetă ca primul, doar că totul e mult mai alert, gadget-urile sunt și mai nebune și acțiunea abundă la tot pasul. 




Nu înțeleg de ce criticii au desființat acest sequel, mi s-a părut că reușește să stea pe picioarele lui în franciză și actorii joacă excelent. Am știut la ce să mă aștept când m-am dus în sala de cinema și exact asta am primit. Recomand să-l vedeți pentru o porție zdravănă de râs și un cameo al lui Sir Elton John care a făcut tot filmul, din punctul meu de vedere. 



În ceea ce privește serialele, revăd cu prietenul meu M.A.S.H. și am reușit să terminăm sezonul 3 la finalul lui septembrie. Unul dintre serialele mele favorite, chiar dacă a fost difuzat în anii '70, poveștile personajelor din spitalul mobil militar în timpul războiului din Coreea sunt extraordinare și nu se poate să nu te atașezi de ilarul Hawkeye, timidul Radar sau excentricul Klinger. Încercăm să savurăm cele 11 sezoane din M.A.S.H. și nu facem maraton, cred că e mai bine așa.



Melodia mea preferată în septembrie a fost The Sky Is A Neighborhood a celor de la Foo Fighters, de pe noul album Concrete and Gold. Nu am fost niciodată o fană înfocată a lor, dar i-am admirat și mi-au plăcut mai mult melodiile individuale lansate ca single decât albumele propriu-zise. Ca de obicei, Dave Grohl și trupa nu dezamăgesc cu chitare puternice, tobe nebune, versuri simple, dar profunde și mi-e practic imposibil să nu fredonez refrenul când îl aud. Jos pălăria, Foo Fighters!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...