duminică, 30 iulie 2017

Serialul de weekend - ”Westworld”


În ultimul an am luat o pauză de la vizionatul serialelor, parcă nimic nu mă determina să mă apuc de 10 sezoane a câte 24 de episoade. Sunt atâtea cărți de citit și atâtea filme de văzut, încât prefer să-mi ocup orele libere cu altceva. Cu alte cuvinte, căutam de ceva timp un serial care să mă țină cu sufletul la gură și care să nu aibă prea multe sezoane. Norocul meu că am dat peste un video pe Youtube care demonstra de ce Anthony Hopkins este un actor atât de bun. Acolo era prezentată o scenă dintr-un serial numit Westworld de care auzisem în treacăt, dar nu l-am urmărit niciodată. N-am avut nevoie decât de câteva minute ca să mă convingă să-i dau o șansă.

Pe scurt, Westworld este un parc de distracții cu tematică western, populat de androizi. Contra unei sume exorbitante, clienții parcului pot face orice în incinta acestuia, fără teama că roboții - gazdă nu vor fi de acord. Plin de mister, violență și personaje carismatice, serialul este un remake al filmului cu același nume din 1973 și are în rolurile principale pe Anthony Hopkins, care îl interpretează pe Dr. Robert Ford, fondatorul și directorul creativ al parcului, Evan Rachel Wood, în rolul lui Dolores Abernathy, cel mai vechi robot din Westworld, care descoperă într-o zi că întreaga ei viață este o minciună elaborată, și Ed Harris - Omul în Negru, unul dintre cei mai fideli clienți al parcului de distracții.

După ce am terminat de văzut ultimul episod al primului și, momentan, singurul sezon din Westworld a trebuit să reiau mintal toate firele poveștii și să le pun într-o lumină nouă. În esența lui, serialul ridică întrebări filosofice în legătură cu moralitatea și etica umană, inteligența artificială și limitele pe care o persoană este dispusă să le atingă. Cu cât știi mai puține despre poveste, cu atât te vor șoca detaliile pe care fiecare episod în parte le dezvăluie. Anthony Hopkins este excelent în rolul său de fondator al Westworld, aducând un pic cu un antierou care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și proteja prețioasele sale creații de răutatea oamenilor.

Nu e de mirare că primul episod din Westworld a bătut recordul pentru cea mai vizionată premieră a postului HBO, iar laudele criticilor și succesul pe care l-a avut în rândul telespectatorilor e binemeritat. Cu o cinematografie spectaculoasă, o poveste antrenantă, soundtrack excelent și actori de clasa întâi, Westworld este o bijuterie de serial care îndrăznește să pună întrebări grele despre viață și se străduiește să răspundă la ele cât mai sincer cu putință. Aștept cu nerăbdare următorul sezon!

Date tehnice:
Titlu original: Westworld
Ţara de origine: Statele Unite ale Americii
Difuzare: 2016 - prezent pe HBO
Nr. de sezoane: 1
Nr. de episoade: 10
Durată episod: 57 - 91 de minute

Trailer:

joi, 27 iulie 2017

Recenzie ”Norse Mythology” de Neil Gaiman


Autorul unei opere literare nu este același cu naratorul, pe asta o învățăm din clasele primare la ora de română. De obicei, încerc să nu las personalitatea sau opiniile persoanei reale care a scris cartea să-mi afecteze experiența lecturii. Dar în cazul lui Neil Gaiman, mai ales în Norse Mythlogy, nu pot face excepție, căci este o ființă umană înzestrată cu o imaginație bogată și cu darul de a spune povești (poate Odin i-a oferit o cupă din miedul care îți dă talentul de fi poet), un om blând care iubește cărțile și poveștile spuse într-o manieră stranie, magică, pe alocuri neliniștitoare. Este unul dintre autorii mei preferați și am citit o bună parte din cărțile sale, fie ele pentru copii, Young Adult sau fantasy, dar încă n-am reușit să arunc un ochi pe seria lui de benzi desenate, Sandman. Îl admir foarte mult ca om și mereu mă simt împlinită sufletește când termin ceva scris de el, în felul său bizar Gaiman ne obligă să vedem optimismul, culoarea și magia vieții. 

Mărturisesc că sunt pasionată de mitologie, îmi place să aflu despre credințele popoarelor dinainte de epoca modernă și să observ conexiuni între diverse zeități sau obiceiuri, cu alte cuvite să descopăr cum s-au influențat reciproc oameni din diverse colțuri ale lumii. Felul în care ne este prezentată mitologia zeilor nordici în cartea de față este realizat într-o manieră relaxată, parcă simți că bei o cană de ceai la gura sobei alături de Neil Gaiman, care îți povestește despre crimele zeilor, comploturile lui Loki, zeul farsor, ori amintește de Ragnarok, Apocalipsa în viziunea nordicilor. Thor, zeul tunetului, a fost cel care m-a făcut să râd mereu când apărea în vreo poveste, pentru că el este destul de diferit de versiunea din benzile desenate Marvel: impulsiv și nu foarte strălucit la minte, se bazează pe forță fizică cam în tot ceea ce face, iar atunci când întâmpină o problemă se gândește dacă a fost creată sau nu de Loki. În ceea ce-l privește pe Odin, zeul suprem, acesta nu ocupă o figură centrală în toate poveștile, de regulă l-am simțit portretizat ca o figură paternă înțeleaptă, dar șireată, care râde de giumbușlucurile copiiilor săi.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a fost structurată cartea, și anume în povești care urmăresc anumiți zei sau aventuri care implică și oamenii, uriașii, piticii și animale fantastice. Am parcurs prima jumătate de roman dintr-o suflare, apoi mi-am impus un ritm de maximum două povești pe zi, pentru a mă bucura cum se cuvine de călătoria pe tărâm scandinav. Cel mai mult mi-a plăcut povestea în care Thor s-a deghizat ca mireasă pentru a-și recăpăta ciocanul  Mjöllnir de la uriași, acolo am avut parte de o interacțiune de primă clasă între Loki și Thor, dar și de multe scene amuzante.

Norse Mythology este destul de scurtuț, până în 300 de pagini scrise cu un font măricel, iar coperta și romanul fizic în sine sunt o minunăție. Dețin cartea în format hardcover, care este neagră și are ilustrat cu auriu pe Mjöllnir, iar supracoperta este catifelată și are o versiune mai amănunțită a ciocanului lui Thor și cotor auriu. Este atât de frumoasă, nu m-am săturat să o admir în timp ce o citeam. Din păcate, la momentul în care redactez această recenzie, romanul nu a fost încă tradus de o editură româneasă, dar eu recomand cu drag să fie citit în engleză chiar și de cei care nu se simt foarte avansați, deoarece are un limbaj accesibil, poveștile păstrează structura de basm și narațiunea e plină de dialog, iar frazele sunt aerisite, nefiind prea multe adjective și alte părți de vorbire care îngreunează lectura. 

Mă bucur așa de mult că am reușit să mai citesc o carte de-a lui Neil Gaiman, maestrul poveștilor. Norse Mythology a devenit o favorită de-a mea, o încântare pentru suflet și minte, care mi-a satisfăcut pofta pentru mitologie, zei și povești care nu se feresc să devină macabre și sângeroase, căci viața nu e mereu lapte și miere. Se observă clar munca autorului în documentarea despre mitologia nordică, dar și lejeritatea naratorului în conturarea unor aventuri care nu o să dispară prea repede din mintea noastră.

Citat: 

The Norse myths are the myths of a chilly place, with long, long winter nights and endless summer days, myths of a people who did not entirely trust or even like their gods, although they respected and feared them.

Date tehnice:
Titlu original: Norse Mythology
Autor: Neil Gaiman
Limba: Engleză
Editura: Bloomsbury Publishing
Nr. pagini: 281
Apariţie: 2017
Notă: ***** (din 5)

duminică, 23 iulie 2017

Despre cărți, cu drag

Sursă: http://deerfox-art.deviantart.com/art/Magic-Book-357793938

Am avut cărți în viața mea de când mă știu: începând de la cele cu câteva pagini cauciucate și colorate, care arătau poze cu animale, continuând cu antologii de basme și povești nemuritoare din colecția veche „Biblioteca pentru toți”, totul culminând cu primul roman citit de mine integral, „Harry Potter și Piatra Filozofală”, când aveam vreo 7 ani. De atunci, cum se spune, restul este istorie.

Am crescut și m-am maturizat printre paginile cărților, alături de personaje pe care le simțeam aproape ca niște prieteni reali, în carne și oase. Când eram plictisită, citeam; când eram tristă, citeam; când voiam să îmi umplu mintea cu aventuri fantastice, citeam. Existența cotidiană nu mi-a satisfăcut dorința de a vizita locuri noi, de a întâlni oameni interesanți, am fost un copil timid cu puțini prieteni și mi-a fost greu să accept că niciodată nu o să pot să călăresc un dragon sau nu voi putea controla elementele naturale. Voiam așa de mult să merg la Hogwarts, nu mi-e rușine să recunosc că undeva în sinea mea încă îmi doresc să primesc scrisoarea de admitere. Așa că am perceput lectura ca o formă de escapism, de evadare din realitate. Din fericire, citind foarte mult mi-am dezvoltat vocabularul și gustul pentru arta de a spune povești fără să-mi dau seama.

Inevitabil, am ajuns la o saturație de anumite clișee și stereotipuri care se regăsesc în cărți de diferite genuri: băiatul descoperă că este Cel Ales și reușește să înfrângă răul suprem, fata are o soră geamănă care a dispărut și apar crime misterioase în aceeași perioadă, grupul de cercetători scapă de sub control experimentul științific pe care îl coordonau și lumea e distrusă, etc. Dar asta doar m-a făcut să caut și mai asiduu cărți excelente, cărți care mă fac să rămân șocată de originalitatea lor, care prezintă o poveste atât de maiestuos concepută încât îți schimbă modul de a percepe pagnile tipărite și legate de o copertă pentru totdeauna. Și da, folosesc cuvinte mari pentru că aici vorbim de lucruri epice, care îți modelează personalitatea dacă le permiți.

Depășind adolescența, am observat că devin atrasă de genuri diferite de fantasy, care oricum rămâne preferatul meu. Am îndrăznit să citesc mai mult SF, ceva memorii, niște thriller, ba chiar și horror. Și am aflat că-mi place, mă încântă și vreau să citesc și mai mult. Iar în ultimii 2-3 ani mi-am depășit teama de cărți groase, de peste 500 de pagini. Am ajuns la concluzia că dacă sunt multe pagini, înseamnă că petrec mai mult timp în lumea respectivă și cunosc mai bine personajele.

La finalul unui roman, îmi place să stau să contemplez puțin. Poate am rămas cu întrebări și încerc să le găsesc răspunsul, mă gândesc dacă aș fi procedat ca un personaj anume în rezolvarea aceleiași probleme, poate mă simt ușor amețită de la toate informațiile asimilate, dar cel mai important învăț despre oameni, despre perspective diferite, capăt o vedere de ansamblu și mă bucur de întreg tabloul, nu doar de detalii. Cărțile sunt cei mai buni profesori și cei mai loiali prieteni și conțin în paginile lor cea mai frumoasă artă ce poate fi creată de oameni, din punctul meu de vedere: arta de a spune povești.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...