duminică, 24 august 2014

Recenzie ”Un tramvai numit Dorință” (1951)


Îmi place mult de Marlon Brando. Am văzut destule filme cu el, începând cu On the Waterfront și terminând cu The Godfather. Este un actor fenomenal, iar acest fapt mi s-a confirmat încă o dată cu rolul lui Stanley Kowalski din Un tramvai numit Dorință (pentru care, culmea, nu a primit Oscar!). Filmul de față merită vizionat măcar o dată în viață, căci este un clasic, cu performanțe actoricești remarcabile și un scenariu foarte bine scris, ce spune cu franchețe o poveste curajoasă despre tensiune sexuală și abuz într-o epocă în care cenzura hollywoodiană era la putere.

Un tramvai cu nume ciudat - Dorință - o duce pe Blanche DuBois (Vivien Leigh) în orașul New Orleans postbelic, într-o casă înghesuită unde locuiesc sora ei, Stella (Kim Hunter), și soțul bețiv și abuziv al acesteia, Stanley Kowalski (Marlon Brando). Blanche și-a luat concediu forțat de la școala unde preda în orașul natal, Auriol, și este clar tulburată, depresivă și răvășită când ajunge la Stella.

Între canicula din oraș, tensiunea sexuală dintre ea (o cochetă de modă veche) și Stanley (care emană, animalic, sex prin toți porii) și apartamentul minuscul dintr-o clădire unde toți vecinii știu și aud totul, femeia e bântuită de iluzii de grandoare și fosta ei căsnicie terminată violent. Blanche îmbătrânește și e conștientă de asta, așa că se refugiază în alcool și flirturi dese, până îl cucerește pe Mitch (Karl Malden), amicul cumnatului ei.

Un tramvai numit Dorință este o adaptare riscantă a piesei de teatru a lui Tennessee Williams, laureată cu Premiul Pulitzer, pelicula fiind filmată în întregime în studio. Actorii din piesele newyorkeze și londoneze și-au reluat rolurile, primind și Oscaruri pentru asta. Leigh este magistrală, are un Oscar și un BAFTA pentru rol și, în mod tragic, a ajuns spre finalul vieții, când a devenit depresivă, să se creadă Blanche DuBois. Performanța lui Brando este considerată incendiară și unul dintre primele exemple de imersiune completă a actorului într-un rol. De asemenea, replica strigată din toți rărunchii de acesta (Stella! Hei, Stella!) este una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei mondiale.

Date tehnice:
Titlu original: A Streetcar Named Desire
Ţara de origine: SUA 
Regia: Elia Kazan
Durată: 122 minute
Apariție: 1951

Trailer: 

Read More »

miercuri, 20 august 2014

Recenzie ”Specimenul” de Andrei Trifănescu


Alex, Daniela și Andrei Trifănescu, autorul romanului Specimenul, au dat startul unui proiect blogosferic ce se desfășoară astfel: două cărți vor circula timp de un an de zile, de la blogger la blogger, în fiecare săptămână urmând să apară o nouă recenzie a cărții. Scopul acestei campanii este de a promova printre cititori primul volum al seriei Invadatorii. Unii bloggeri au ales deja să cumpere volumul, sprijinindu-l astfel pe scriitorul romanului, iar alții vor primi, atunci când le vine rândul, exemplarele gratuite trimise de autor la începutul acestei campanii. Am ales să cumpăr cartea de la Andrei (cu autograf), deoarece îmi place să susțin cât de bine pot autorii și editurile. De asemenea, am avut presentimentul că Specimenul este un roman SF care merită investiția. Și am avut dreptate. Am terminat de citit cartea în două zile, cu pauză, fiindcă am întâlnit anuminte momente-cheie pe parcursul lecturii care mă șocau și trebuia să las cartea din mână și să reflectez puțin.

Pe scurt, într-o societate distopică umanitatea trebuie să se poată apăra de Invadatori, o rasă de extratereștrii (deveniți între timp intratereștri) tehnologizați, astfel pământenii creează un proiect științific bazat pe Specimene, un fel de supraoameni, care nu mai au niciun fel de amintiri. Iar de aici narațiunea se dezvoltă ca un montagne russe, cu suișuri și coborâșuri, cu momente pline de tensiune, urmate îndeaproape de descrieri detaliate ale frumuseții naturii, de exemplu. Acțiunea se centrează pe două Specimene, 0039 și 0198, ajutați de coordonatorii lor, pe o Insulă și pe supraviețuire. Mai multe nu spun, pentru că, în primul rând, vreau să vă fac să deveniți curioși și în al doilea rând, este destul de dificil să nu ofer spoilere care vă vor strica procesul de lectură.

Specimenul utilizează cu măiestrie multiperspectivismul narativ pentru a ne determina să cunoaștem mai bine personajele și pentru a căpăta o privire „din interior” în desfășurarea evenimentelor importante din carte. Suspansul atinge cote maxime și nu te poți opri din a-ți adresa anumite întrebări care, din păcate, nu-și află răspunsul în acest prim volum al seriei Invadatorii. Capitolele care mi-au plăcut cel mai mult au fost cele povestite din prisma lui 0198, autorul s-a descurcat de minune să nareze din perspectiva unei gândiri feminine. Am adorat personajul ei și soarta de care a avut parte sunt convinsă că-și va găsi explicația într-un volum viitor (sigur v-am făcut curioși, hihi). Lectura cărții este rapidă, stilul clar și întâmplările prezentate te țin cu sufletul la gură și-ți dorești să afli din ce în ce mai multe despre Specimene și Invadatori.

Punctele forte ale romanului le-am enumerat mai sus, acum a venit momentul pentru părțile negative, care sunt două la număr: greșelile frecvente și extrem de deranjante de redactare/ editare - care constau în fraze fără sens, cuvinte scrise fără diacritice ori cu litere inversate - și evoluția extrem de rapidă a acțiunii pe ultima sută de pagini, oarecum grăbită, personajele realizând anumite fapte care nu prea erau plauzibile, chiar și ținând cont de contextul  post-apocaliptic în care se aflau. Specimenul se termină într-un cliffhanger îngrozitor, iar asta nu este un lucru rău pentru o carte, însă așteptarea pentru următorul volum din serie devine aproape dureroasă. Nu l-am înjurat pe Andrei, deși el m-a avertizat când mi-a dat cartea că o să-l înjur cu pasiune la final, după ce o termin de citit. Vă mărturisesc că dorința a existat, dar m-am controlat.

Specimenul este un debut literar frumos, captivant, cu personaje bine conturate și o desfășurare a acțiunii fluentă, care demonstrează încă o dată că și autorii români contemporani de SF-uri știu să facă o treabă bună. Recomand cartea oricărui pasionat de Jocurile Foamei sau Dune sau oricui dorește să iasă din zona de confort și să încerce ceva nou, lecturând niște pagini ce prezintă concis violența și degenerarea de care sunt capabili oamenii, în contrast cu capacitatea lor de renaștere din cenușă.

Citat: Profit de moment şi întind mâna după maceta scăpată pe jos. O prind şi o îndrept către gâtul animalului. Colţii bestiei îmi prind încheietura mâinii cu care încă mai ţin băţul. Îmi străpung carnea, iar un urlet de durere îmi urcă în sus pe gât. Lacrimile îmi umplu faţa, iar propriul sânge împroşcă peste tot. Urlu, dar nu ştiu exact de ce. De durere sau de ură sau poate că din cauza amândurora. Strâng mânerul macetei în palmă şi o înfig în capul porcului. O scot cu greu, apoi i-o înfig în gât, din nou în cap, încă o dată și încă o dată, până când nu mai îmi simt braţul şi nu mai am putere să-i străpung carnea.

Date tehnice:
Titlu original: Specimenul
Autor: Andrei Trifănescu
Editura: Herg Benet
Nr. pagini: 402
Apariţie: 2014
Notă: **** (din 5)

Melodie: This Routine is Hell - I Wake To See The World Go Wild



Read More »

marți, 5 august 2014

Tumultul mării


Iubesc marea. Ador să stau pe plajă, să inspir aerul sărat și să privesc cum se sparg valurile de țărm, spuma albă îmbrățișând nisipul și risipindu-se pe plajă, printre scoici, pentru ca apoi să se retragă de la mal. Însă valurile revin cu și mai mare forță, iar procesul se repetă. Totul este de o frumusețe ieșită din comun. Plin de forță. Aproape sălbatic. Îi invidiez pe acei pescăruși care zboară nestingheriți deasupra mării, purtați de aripile lor imaculate și de briză. Mă întreb oare ce-or gândi când se află în înaltul cerului și ne văd pe noi, oamenii, cum stăm pe mal și contemplăm marea și norii pufoși ce se deplasează cu repeziciune spre zenit. Poate de-aia par că râd mereu, îi amuzăm cu mersul nostru biped și incapacitatea noastră de a zbura. 

Linia orizontului este înșelătoare când te afli pe plajă. Imensitatea albastră a cerului se întrepătrunde cu valurile învolburate din largul mării și uneori îți este aproape imposibil să-ți dai seama unde se termină una și începe cealaltă. Dar așa este marea, plină de mister. Glasul ei te cheamă, te ademenește să intri în mrejele ei unduitoare din care nu mai poți să scapi. Te determină să te gândești la viața ta, la realizările tale, la decepțiile pe care - inevitabil - le ai, la aspirațiile și dorințele tale cele mai ascunse. Marea îți ascultă confesiunile fără să te judece. Iar problemele pe care le ai își găsesc rezolvarea mai repede decât ai spune „psihoterapeut”.

Seara, nisipul fin păstrează căldura acumulată pe timpul zilei de la razele Soarelui. Mă plimb desculță pe malul mării, ocazional oprindu-mă să mai adun câte o scoică sidefie sau pietricele șlefuite de valuri. Tu ești lângă mine și mă ții de mână. Îmi place că am ajuns să devenim prea familiari unul cu celălalt pentru a simți nevoia să umplem tăcerea dintre noi. Pur și simplu ascult împreună cu tine marea și admir apusul. Am tânjit toată viața mea după pacea pe care o simt în acest moment, chiar dacă marea este agitată și briza bate mai tare decât de obicei. Sunt extrem de recunoscătoare să te am pe tine, omniprezent în viața mea. Cel care mă face să râd până simt că mă sufoc. Umărul pe care pot plânge. Chipul alături de care mă trezesc și ultimul lucru pe care îl văd noaptea, înainte să adorm. Trăiam într-o stare de amorțeală până să apari tu. Credeam că totul era bine. De-abia când am aflat ce înseamnă să simți că trăiești clipă de clipă, cu inima batându-ți în piept și plămânii umplându-se de oxigen la fiecare respirație, mi-am permis să distrug pseudo-viața pe care o duceam și să mă bucur de fericire și dragoste cu adevărat. Alături de tine.

Te uiți la mine cu o privire electrizantă, ochii tăi verde închis, precum două bucăți de obsidian, aproape că-mi pătrund până în adâncul sufletului. Realizez că a venit vremea să pleci, iar asta mă întristează foarte mult.

- O să-mi fie dor de tine, îți mărturisesc cu voce gâtuită. Îmi las privirea în jos, cu ochii în lacrimi.

- Nu mai mult decât îmi va fi mie dor de tine. Te rog, uită-te la mine. Te apropii și îmi ridici bărbia cu degetul tău mare și arătător. Nu știu când, nu știu cum, dar îți promit că ne vom revedea. De fiecare dată când vrei să fiu cu tine, doar vino pe plajă și privește tumultul mării. Iar când briza te va îmbrățișa, să știi că acela sunt de fapt eu, cel care îți răspunde la chemare.

Te strâng tare în brațe și îmi depui un sărut pe frunte. Apoi pleci. O secundă mă țineai în brațele tale puternice, iar în cealaltă dispari. Parfumul tău îmi persistă pe haine. Încă simt buzele tale moi pe fruntea mea. Dar tu nu mai ești. Am rămas singură.

Așa că mă plimb pe malul mării și ascult tumultul ei. Tălpile mele desculțe se afundă în nisip, dar reușesc mereu să le scot și să merg mai departe. Te aștept. Știu că vei apărea din nou în viața mea la momentul potrivit. Până atunci îmbrățișez briza, cum m-ai învățat.
Read More »

sâmbătă, 2 august 2014

Recenzie ”Sub aceeași stea” de John Green



Sub aceeași stea a reușit să creeze o isterie în rândul cititorilor din străinătate și din România. S-a făcut și film. Newsfeed-ul de pe Facebook îmi era invadat numai cu citate gen „Okay? Okay.” Așa că am cedat presiunii puse asupra mea și am citit într-un final cartea.  Nu știam la ce să mă aștept pentru că nu mai lecturasem nimic scris de John Green, deși pe autor îl urmăream ca vlogger. Pe spatele volumului pe care l-am cumpărat scria despre adolescență, cancer și iubire tragică. Subiecte destul de greu de digerat atunci când sunt puse laolaltă. N-am fost dezamăgită de rezultat. Ba chiar am adorat fiecare cuvințel așternut pe hârtie.

Am terminat de citit romanul de față în mai puțin de 24 de ore, cam pe la 3 dimineața. Nu am plâns deloc. Poate ar fi trebuit să plâng, așa că mă întreb de ce nu am făcut-o. Cred că am avut un soi de premoniție, am știut că acest roman nu se va încheia cu un happy end. Așa că nu mi-am permis să investesc prea multe sentimente în personaje pentru a nu fi rănită. Însă am fost epuizată emoțional și n-am putut vreo câteva zile să mai citesc altceva. 

John Green adaugă umor, inteligență, sarcasm, dar și extrem de multă tristețe în narațiunea pe care o țese cu măiestrie. A reușit să se transpună în pielea unei naratoare de 16 ani pe nume Hazel Grace Lancaster, bolnavă de cancer tiroidian. Hazel a avut cancer de când se știe, iar plămânii ei trebuie ajutați de oxigenul primit dintr-o butelie pe care o cară cu ea peste tot. Mama ei o înscrie într-un grup de suport, deoarece crede că este în depresie. Deși urăște întrunirile de grup la început, ajunge la un moment dat să-l întâlnescă pe Augustus Waters. Iar viața ei se schimbă pentru totdeauna.

Sub aceeași stea  nu este o carte despre cancer. De asemenea, nu este o carte de genul îmi-vine-să-mi-tai-venele-și-să-mor. Și nu are personaje drogate de la medicamente. Pur și simplu este o carte ce abundă în sinceritate despre viață, boală, dragoste, tristețe și vorbe de duh. John Green nu se teme să adreseze cititorilor întrebarea „de ce?”.  
  • De ce trebuie să lași un semn pe pământ? 
  • De ce ai nevoie de vederea ta pentru a juca un joc video? 
  • De ce nu putem alege de cine să ne îndrăgostim?
  • De ce trebuie ca toate cărțile despre cancer să fie lente și depresive? 
  • De ce e musai ca ouăle prăjite să fie un aliment pentru micul-dejun?
După câte puteți observa, recenzia aceasta este atipică pentru mine. Mi-e teamă să o umplu cu laude sau cuvinte pretențioase care oarecum complică esența poveștii de dragoste dintre Hazel și Gus: doi adolescenți care sunt compatibili, se iubesc nebunește și se bucură de timpul petrecut împreună. Așa că voi fi concisă: citiți-l pe John Green și nu veți regreta.


Citat: 
Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fii rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te răneşte.

Date tehnice:
Titlu original: The Fault In Our Stars
Autor: John Green
Editura românească: Trei
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Nr. pagini: 312
Apariţie: 2013
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Timber Timbre - Run From Me


Read More »