miercuri, 2 aprilie 2014

Decodarea unei priviri

Oamenii reprezintă cel mai mare mister pentru mine. Mă fascinează și intrigă în același timp,  încerc mereu să empatizez cu cei din jurul meu pentru a putea să îi înțeleg mai bine. Tocmai de aceea atunci când cunosc o persoană nouă mă uit întotdeauna în ochii ei. Dacă intervine un zid în momentul în care privirile noastre se întrepătrund îmi dau seama că nu va exista niciodată o „chimie” între noi. Sunt o persoană mai introvertită de felul meu și îmi place să ascult oamenii și să fac contact vizual cu partenerul meu de discuție atunci când este posibil acest lucru. Observ cum îi apare câte o sclipire feerică în iriși dacă discută despre un subiect care îi este drag, sesizez cum o umbră i se așterne pe ochi atunci când vorbește despre o întâmplare tristă și recunosc o minciună în clipa în care este spusă. 

Ce-i drept, am și norocul de a întâlni numai ochi frumoși la interlocutorii mei: ochi căprui, calzi precum ciocolata topită, ochi verzi jucăuși, ochi nergri misterioși, infinit de adânci și - preferații mei - ochi albaștri precum înaltul cerului într-o zi senină de vară. Persoanele posesoare ale acestora din urmă sunt cel mai greu de citit pentru mine, deoarece privirea lor poate fii tăioasă, glacială la o primă vedere și mătăsoasă, lichidă în secunda următoare. Mă pun în dificultate prin simpla lor prezență, fie ea masculină sau feminină, însă atunci când un băiat cu ochi albaștri mă sfredelește cu privirea creierul meu are un moment de blank, iar pentru o clipă revin la stadiul de amibă. Iar eu astăzi am fost o amibă a naibii de reușită.

Stăteam în stație și așteptam autobuzul. Vântul bătea necruțător, în pofida soarelui strălucitor; oamenii se zgribuleau câutând adăpost. Eu eram cu căștile în urechi, ascultând muzică. Mă uit pe șosea, în zare, încercând să văd conturul galben al autobuzului când, deodată, realizez că am șireturile desfăcute la Converși. Mă aplec să le leg și - după ce verific dacă sunt mulțumită de cum au ieșit - îmi ridic privirea și observ doi ochi albaștri absolut minunați, cu irizații indigo ce pornesc radiant dinspre pupilă. Par luminați din interior, scânteiază. Clipesc. De-abia acum îmi dau seama că posesorul este un băiat blond cu bucle precum ale îngerilor lui Botticelli. Inspir. Primul gând coerent care îmi trece prin mintea amorțită: Exemplarul acesta masculin este de 9/10. Nu îmi place cum s-a îmbrăcat, altfel primea nota maximă. Păcat. Expir. Observ riduri fine la colțul pleoapelor, semn că râde mult. Privirile noastre se întrepătrund și brusc am o dorință copleșitoare să îi vâd zâmbetul. Așa că îi zâmbesc timid. Și el mă surprinde, îmi zâmbește cu toată fața. Fir-ar, are o strungăreață adorabilă. Devin conștientă de zgomotul și forfota din jurul meu. Autobuzul a parcat în stație. Mai mă uit încă o dată în ochii albaștri ce îmi taie respirația și mă urc în burta colosului galben de metal și sticlă.

Ochii ăia mă vor bântui ceva timp. Pe drumul spre casă am ascultat The Who. Ca să fiu mai exactă, cântecul pe care l-am postat mai jos.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu