miercuri, 26 februarie 2014

La o plimbare prin mintea mea


Gândesc. Prea mult uneori. Alteori prea puțin. În rarele momente când mă găsesc pe aceeași lungime de undă cu subconștientul meu reușesc să fac un exercițiu de imaginație cel puțin interesant. Sunt o hoinară în propriul meu creier, rătăcesc prin toate cotloanele și nimeni nu mă oprește. Libertate absolută. Beatitudine. Indiferentă acută față de tot ceea ce mă înconjoară. Doar închid ochii și mă las purtată în derivă de barca mea cu pânze pe valurile imaginației mele. 

Evident că am un palat al minții mele. Se aseamănă izbitor de mult cu Hogwarts. Are până și un cuib de bufnițe albe. Un Țintat Maghiar zboară deasupra Munților Cețoși până la Oceanul de Est. Cărțile copilăriei mele - Harry Potter, Narnia și Stăpânul Inelelor/ Hobbitul - se combină într-un mod unic, creând ceva nou și frumos. Am menționat că pot să zbor? Am capacitatea asta în imaginația mea, îmi desfac aripile și mă las purtată de vânt. Dar aripile mele sunt de hârtie și au scrise pe ele citate, versuri și incantații magice. Când mă apropii prea mult de soare iau foc și cad din înaltul cerului, precum Icar și ale lui aripi de pene și ceară. Doar că eu nu cad în apele mării, ci sunt salvată de dragonul meu iubit, de Țintatul Maghiar cu ochi galbeni și pupile verticale.

Când cobor cu picioarele pe pământ îmi place mult să mă plimb pe coridoarele palatului și să aud ecoul pașilor mei. Mă liniștește să privesc de la geamul Sălii Mari cerul albastru și norii cumulus pufoși precum vata de zahăr, sau să mă ghemuiesc în fotoliul din bibliotecă, învelită cu o pătură ecosez și cu sunetul oceanului în urechi. Și visez cu ochii deschiși. Vis în vis. Bucurii și temeri. Dragoste și ură. Toate astea mă mistuie și îmi dau seama că iarăși am zburat prea aproape de soare și că urmează să cad. Aștept dragonul să vină și să mă salveze. E totul o buclă atemporală, am trecut de prea multe ori prin asta. 

Doar că nu se întâmplă asta. Țintatul Maghiar aruncă flăcări și iau foc, ard în pasiune, sunt mistuită de propria imaginație. Mi-e teamă de necunoscut, nu știu ce mă așteaptă, bucla s-a spart. Dar îl accept, îl îmbrățișez cu putere și aștept să fiu iar surprinsă.

Foaie albă, imaculată. 

Liniște deplină. 

În momentul ăsta nu mai e nimeni în mintea mea în afară de mine însămi... și de tine.

2 comentarii:

  1. Când am citit "Palatul minţii", prima chestie care mi-a venit în minte a fost Sherlock, hihi. Foarte frumoasă metafora cu aripile din hârtie şi tema articolului, în sine. Unul din cele mai misterioase şi greu de explorat lucruri este propria noastră minte :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur sincer că ți-a plăcut. Și a fost o mică referire la Sherlock, ai avut dreptate ;)

      Ștergere