joi, 4 septembrie 2014

Recenzie ”De 19 ori Katherine” de John Green



Salut Iulia, doar ce-am terminat și eu zilele trecute practica obligatorie pentru facultate și am reușit într-un final să răspund recenziei pe care ai  făcut-o cărții De 19 ori Katherine. Îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar pe de-o parte este mai bine că am avut timp să las să se „digere” în tihnă romanul, căci uneori devoratoarele de cărți precum noi două suferă de supraalimentare. Efectele secundare: am suferit de crize puternice de râs și ușoare dureri de cap (matematica n-a fost niciodată punctul meu forte) pe parcursul lecturii.

Deoarece ești familiarizată cu John Green, probabil cunoști algoritmul câștigător pe care-l folosește adesea în cărțile sale: un băiat simpatic și inteligent cu un tovarăș extrem de amuzant se întâlnește și se îndrăgostește de o fată misterioasă și cinică, apoi intervine un soi de călătorie inițiatică pe parcursul căreia realizează ceva subit și important cu privire la viața sa. De 19 ori Katherine nu este o excepție de la regulă. Doar că de data aceasta tocilărelul simpatic Colin este un copil-minune, iar prietenul lui amuzant este Hassan, un arab dotat cu un simț al umorului cum rar întâlnești în literatură. 

Te rog să-ți imaginezi următorul scenariu: obișnuiai să fii considerat un geniu în devenire. Un copil cu o inteligență ieșită din comun. Ai participat la un joc televizat bazat pe cultură generală. Ai excelat în școală. Erai un elev special și cu mult potențial. Apoi ai întâlnit o fată pe nume Katherine și te-ai îndrăgostit de ea. Din păcate, s-a despărțit de tine. Apoi alte 18 fete numite Katherine îți dau papucii, în mod repetat. Deodată, descoperi că ești un adolescent fără nicio șansă la faimă în afara faptului că ai fost un copil-minune. Nicio idee nouă. Nicio fată. Niciun plan pentru vară. Îți țin companie doar o depresie și o criză de identitate. Dar asta nu este viața ta. Este viața lui Colin Singleton imediat după ce absolvă ultimul an de liceu.

După ce și-a plâns de milă câteva zile pentru că iar a fost părăsit de Katherine (a XIX-a, zisă și „Cea Mare”), Colin este luat de Hassan într-o excursie cu mașina prin State. Astfel, un fost copil-minune și al său prieten supraponderal și musulman ajung în Gutshot, Tennessee, unde aventurile se țin în lanț. Pentru că apare o altă Katherine. Și se căsătoresc. Și fac copii. Și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Intervine o fată, Lindsey, dar și o teoremă a dragostei și  multe povești cu tâlc spuse de bătrâni. 

Atmosfera indusă de Green în romanul de față este amuzantă și bizară, anagramele, teoremele și curiozitățile despre diverse domenii științifice împletindu-se cu replici de dialog savuroase între Colin și Hassan (kafir și avurizid mă făceau să izbucnesc în râs de fiecare dată când le citeam), situații jenante tipic adolescentine și note de subsol ilare. Colin este un personaj pe care nu ai cum să nu-l adori. Deși mi-aș fi dorit ca romanul să fie narat la persoana I de acesta, mi-am dat seama că mintea sa întortocheată de abundența de informații pe care o deține ar fi îngreunat lectura. 

Ai avut dreptate că la un moment dat personajele devin obositoare cu fixațiile lor, dar le-am iertat pentru că pur și simplu am prins un drag de ele nemaipomenit. Colin mi-a devenit simpatic de la primele replici spuse, în timp ce Augustus din Sub aceeași stea a avut nevoie de mai multe pagini ca să capete admirația mea. Mi-am reamintit de acea dorință supremă a amândurora de a conta, de a nu fi uitați, și cred că romanele lui John Green spun povestea unei generații de tineri care vor să facă ceva special pentru ca să rămână în istorie.

De 19 ori Katherine va rămâne cu siguranță în sufletul meu.

Îți doresc un început de toamnă minunat!

Cu drag,
P.C.


Citat:
Poți iubi pe cineva cât de mult dorești, gândi el. Dar nu poți iubi niciodată oamenii la fel de mult pe cât le duci lipsa.


Date tehnice:
Titlu original: An Abundance of Katherine
Autor: John Green
Editura românească: Trei
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Nr. pagini: 304
Apariţie: 2014
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Tired Pony  - I'm Begging You Not To Go


                                 
Read More »

duminică, 24 august 2014

Recenzie ”Un tramvai numit Dorință” (1951)


Îmi place mult de Marlon Brando. Am văzut destule filme cu el, începând cu On the Waterfront și terminând cu The Godfather. Este un actor fenomenal, iar acest fapt mi s-a confirmat încă o dată cu rolul lui Stanley Kowalski din Un tramvai numit Dorință (pentru care, culmea, nu a primit Oscar!). Filmul de față merită vizionat măcar o dată în viață, căci este un clasic, cu performanțe actoricești remarcabile și un scenariu foarte bine scris, ce spune cu franchețe o poveste curajoasă despre tensiune sexuală și abuz într-o epocă în care cenzura hollywoodiană era la putere.

Un tramvai cu nume ciudat - Dorință - o duce pe Blanche DuBois (Vivien Leigh) în orașul New Orleans postbelic, într-o casă înghesuită unde locuiesc sora ei, Stella (Kim Hunter), și soțul bețiv și abuziv al acesteia, Stanley Kowalski (Marlon Brando). Blanche și-a luat concediu forțat de la școala unde preda în orașul natal, Auriol, și este clar tulburată, depresivă și răvășită când ajunge la Stella.

Între canicula din oraș, tensiunea sexuală dintre ea (o cochetă de modă veche) și Stanley (care emană, animalic, sex prin toți porii) și apartamentul minuscul dintr-o clădire unde toți vecinii știu și aud totul, femeia e bântuită de iluzii de grandoare și fosta ei căsnicie terminată violent. Blanche îmbătrânește și e conștientă de asta, așa că se refugiază în alcool și flirturi dese, până îl cucerește pe Mitch (Karl Malden), amicul cumnatului ei.

Un tramvai numit Dorință este o adaptare riscantă a piesei de teatru a lui Tennessee Williams, laureată cu Premiul Pulitzer, pelicula fiind filmată în întregime în studio. Actorii din piesele newyorkeze și londoneze și-au reluat rolurile, primind și Oscaruri pentru asta. Leigh este magistrală, are un Oscar și un BAFTA pentru rol și, în mod tragic, a ajuns spre finalul vieții, când a devenit depresivă, să se creadă Blanche DuBois. Performanța lui Brando este considerată incendiară și unul dintre primele exemple de imersiune completă a actorului într-un rol. De asemenea, replica strigată din toți rărunchii de acesta (Stella! Hei, Stella!) este una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei mondiale.

Date tehnice:
Titlu original: A Streetcar Named Desire
Ţara de origine: SUA 
Regia: Elia Kazan
Durată: 122 minute
Apariție: 1951

Trailer: 

Read More »

miercuri, 20 august 2014

Recenzie ”Specimenul” de Andrei Trifănescu


Alex, Daniela și Andrei Trifănescu, autorul romanului Specimenul, au dat startul unui proiect blogosferic ce se desfășoară astfel: două cărți vor circula timp de un an de zile, de la blogger la blogger, în fiecare săptămână urmând să apară o nouă recenzie a cărții. Scopul acestei campanii este de a promova printre cititori primul volum al seriei Invadatorii. Unii bloggeri au ales deja să cumpere volumul, sprijinindu-l astfel pe scriitorul romanului, iar alții vor primi, atunci când le vine rândul, exemplarele gratuite trimise de autor la începutul acestei campanii. Am ales să cumpăr cartea de la Andrei (cu autograf), deoarece îmi place să susțin cât de bine pot autorii și editurile. De asemenea, am avut presentimentul că Specimenul este un roman SF care merită investiția. Și am avut dreptate. Am terminat de citit cartea în două zile, cu pauză, fiindcă am întâlnit anuminte momente-cheie pe parcursul lecturii care mă șocau și trebuia să las cartea din mână și să reflectez puțin.

Pe scurt, într-o societate distopică umanitatea trebuie să se poată apăra de Invadatori, o rasă de extratereștrii (deveniți între timp intratereștri) tehnologizați, astfel pământenii creează un proiect științific bazat pe Specimene, un fel de supraoameni, care nu mai au niciun fel de amintiri. Iar de aici narațiunea se dezvoltă ca un montagne russe, cu suișuri și coborâșuri, cu momente pline de tensiune, urmate îndeaproape de descrieri detaliate ale frumuseții naturii, de exemplu. Acțiunea se centrează pe două Specimene, 0039 și 0198, ajutați de coordonatorii lor, pe o Insulă și pe supraviețuire. Mai multe nu spun, pentru că, în primul rând, vreau să vă fac să deveniți curioși și în al doilea rând, este destul de dificil să nu ofer spoilere care vă vor strica procesul de lectură.

Specimenul utilizează cu măiestrie multiperspectivismul narativ pentru a ne determina să cunoaștem mai bine personajele și pentru a căpăta o privire „din interior” în desfășurarea evenimentelor importante din carte. Suspansul atinge cote maxime și nu te poți opri din a-ți adresa anumite întrebări care, din păcate, nu-și află răspunsul în acest prim volum al seriei Invadatorii. Capitolele care mi-au plăcut cel mai mult au fost cele povestite din prisma lui 0198, autorul s-a descurcat de minune să nareze din perspectiva unei gândiri feminine. Am adorat personajul ei și soarta de care a avut parte sunt convinsă că-și va găsi explicația într-un volum viitor (sigur v-am făcut curioși, hihi). Lectura cărții este rapidă, stilul clar și întâmplările prezentate te țin cu sufletul la gură și-ți dorești să afli din ce în ce mai multe despre Specimene și Invadatori.

Punctele forte ale romanului le-am enumerat mai sus, acum a venit momentul pentru părțile negative, care sunt două la număr: greșelile frecvente și extrem de deranjante de redactare/ editare - care constau în fraze fără sens, cuvinte scrise fără diacritice ori cu litere inversate - și evoluția extrem de rapidă a acțiunii pe ultima sută de pagini, oarecum grăbită, personajele realizând anumite fapte care nu prea erau plauzibile, chiar și ținând cont de contextul  post-apocaliptic în care se aflau. Specimenul se termină într-un cliffhanger îngrozitor, iar asta nu este un lucru rău pentru o carte, însă așteptarea pentru următorul volum din serie devine aproape dureroasă. Nu l-am înjurat pe Andrei, deși el m-a avertizat când mi-a dat cartea că o să-l înjur cu pasiune la final, după ce o termin de citit. Vă mărturisesc că dorința a existat, dar m-am controlat.

Specimenul este un debut literar frumos, captivant, cu personaje bine conturate și o desfășurare a acțiunii fluentă, care demonstrează încă o dată că și autorii români contemporani de SF-uri știu să facă o treabă bună. Recomand cartea oricărui pasionat de Jocurile Foamei sau Dune sau oricui dorește să iasă din zona de confort și să încerce ceva nou, lecturând niște pagini ce prezintă concis violența și degenerarea de care sunt capabili oamenii, în contrast cu capacitatea lor de renaștere din cenușă.

Citat: Profit de moment şi întind mâna după maceta scăpată pe jos. O prind şi o îndrept către gâtul animalului. Colţii bestiei îmi prind încheietura mâinii cu care încă mai ţin băţul. Îmi străpung carnea, iar un urlet de durere îmi urcă în sus pe gât. Lacrimile îmi umplu faţa, iar propriul sânge împroşcă peste tot. Urlu, dar nu ştiu exact de ce. De durere sau de ură sau poate că din cauza amândurora. Strâng mânerul macetei în palmă şi o înfig în capul porcului. O scot cu greu, apoi i-o înfig în gât, din nou în cap, încă o dată și încă o dată, până când nu mai îmi simt braţul şi nu mai am putere să-i străpung carnea.

Date tehnice:
Titlu original: Specimenul
Autor: Andrei Trifănescu
Editura: Herg Benet
Nr. pagini: 402
Apariţie: 2014
Notă: **** (din 5)

Melodie: This Routine is Hell - I Wake To See The World Go Wild



Read More »

marți, 5 august 2014

Tumultul mării


Iubesc marea. Ador să stau pe plajă, să inspir aerul sărat și să privesc cum se sparg valurile de țărm, spuma albă îmbrățișând nisipul și risipindu-se pe plajă, printre scoici, pentru ca apoi să se retragă de la mal. Însă valurile revin cu și mai mare forță, iar procesul se repetă. Totul este de o frumusețe ieșită din comun. Plin de forță. Aproape sălbatic. Îi invidiez pe acei pescăruși care zboară nestingheriți deasupra mării, purtați de aripile lor imaculate și de briză. Mă întreb oare ce-or gândi când se află în înaltul cerului și ne văd pe noi, oamenii, cum stăm pe mal și contemplăm marea și norii pufoși ce se deplasează cu repeziciune spre zenit. Poate de-aia par că râd mereu, îi amuzăm cu mersul nostru biped și incapacitatea noastră de a zbura. 

Linia orizontului este înșelătoare când te afli pe plajă. Imensitatea albastră a cerului se întrepătrunde cu valurile învolburate din largul mării și uneori îți este aproape imposibil să-ți dai seama unde se termină una și începe cealaltă. Dar așa este marea, plină de mister. Glasul ei te cheamă, te ademenește să intri în mrejele ei unduitoare din care nu mai poți să scapi. Te determină să te gândești la viața ta, la realizările tale, la decepțiile pe care - inevitabil - le ai, la aspirațiile și dorințele tale cele mai ascunse. Marea îți ascultă confesiunile fără să te judece. Iar problemele pe care le ai își găsesc rezolvarea mai repede decât ai spune „psihoterapeut”.

Seara, nisipul fin păstrează căldura acumulată pe timpul zilei de la razele Soarelui. Mă plimb desculță pe malul mării, ocazional oprindu-mă să mai adun câte o scoică sidefie sau pietricele șlefuite de valuri. Tu ești lângă mine și mă ții de mână. Îmi place că am ajuns să devenim prea familiari unul cu celălalt pentru a simți nevoia să umplem tăcerea dintre noi. Pur și simplu ascult împreună cu tine marea și admir apusul. Am tânjit toată viața mea după pacea pe care o simt în acest moment, chiar dacă marea este agitată și briza bate mai tare decât de obicei. Sunt extrem de recunoscătoare să te am pe tine, omniprezent în viața mea. Cel care mă face să râd până simt că mă sufoc. Umărul pe care pot plânge. Chipul alături de care mă trezesc și ultimul lucru pe care îl văd noaptea, înainte să adorm. Trăiam într-o stare de amorțeală până să apari tu. Credeam că totul era bine. De-abia când am aflat ce înseamnă să simți că trăiești clipă de clipă, cu inima batându-ți în piept și plămânii umplându-se de oxigen la fiecare respirație, mi-am permis să distrug pseudo-viața pe care o duceam și să mă bucur de fericire și dragoste cu adevărat. Alături de tine.

Te uiți la mine cu o privire electrizantă, ochii tăi verde închis, precum două bucăți de obsidian, aproape că-mi pătrund până în adâncul sufletului. Realizez că a venit vremea să pleci, iar asta mă întristează foarte mult.

- O să-mi fie dor de tine, îți mărturisesc cu voce gâtuită. Îmi las privirea în jos, cu ochii în lacrimi.

- Nu mai mult decât îmi va fi mie dor de tine. Te rog, uită-te la mine. Te apropii și îmi ridici bărbia cu degetul tău mare și arătător. Nu știu când, nu știu cum, dar îți promit că ne vom revedea. De fiecare dată când vrei să fiu cu tine, doar vino pe plajă și privește tumultul mării. Iar când briza te va îmbrățișa, să știi că acela sunt de fapt eu, cel care îți răspunde la chemare.

Te strâng tare în brațe și îmi depui un sărut pe frunte. Apoi pleci. O secundă mă țineai în brațele tale puternice, iar în cealaltă dispari. Parfumul tău îmi persistă pe haine. Încă simt buzele tale moi pe fruntea mea. Dar tu nu mai ești. Am rămas singură.

Așa că mă plimb pe malul mării și ascult tumultul ei. Tălpile mele desculțe se afundă în nisip, dar reușesc mereu să le scot și să merg mai departe. Te aștept. Știu că vei apărea din nou în viața mea la momentul potrivit. Până atunci îmbrățișez briza, cum m-ai învățat.
Read More »

sâmbătă, 2 august 2014

Recenzie ”Sub aceeași stea” de John Green



Sub aceeași stea a reușit să creeze o isterie în rândul cititorilor din străinătate și din România. S-a făcut și film. Newsfeed-ul de pe Facebook îmi era invadat numai cu citate gen „Okay? Okay.” Așa că am cedat presiunii puse asupra mea și am citit într-un final cartea.  Nu știam la ce să mă aștept pentru că nu mai lecturasem nimic scris de John Green, deși pe autor îl urmăream ca vlogger. Pe spatele volumului pe care l-am cumpărat scria despre adolescență, cancer și iubire tragică. Subiecte destul de greu de digerat atunci când sunt puse laolaltă. N-am fost dezamăgită de rezultat. Ba chiar am adorat fiecare cuvințel așternut pe hârtie.

Am terminat de citit romanul de față în mai puțin de 24 de ore, cam pe la 3 dimineața. Nu am plâns deloc. Poate ar fi trebuit să plâng, așa că mă întreb de ce nu am făcut-o. Cred că am avut un soi de premoniție, am știut că acest roman nu se va încheia cu un happy end. Așa că nu mi-am permis să investesc prea multe sentimente în personaje pentru a nu fi rănită. Însă am fost epuizată emoțional și n-am putut vreo câteva zile să mai citesc altceva. 

John Green adaugă umor, inteligență, sarcasm, dar și extrem de multă tristețe în narațiunea pe care o țese cu măiestrie. A reușit să se transpună în pielea unei naratoare de 16 ani pe nume Hazel Grace Lancaster, bolnavă de cancer tiroidian. Hazel a avut cancer de când se știe, iar plămânii ei trebuie ajutați de oxigenul primit dintr-o butelie pe care o cară cu ea peste tot. Mama ei o înscrie într-un grup de suport, deoarece crede că este în depresie. Deși urăște întrunirile de grup la început, ajunge la un moment dat să-l întâlnescă pe Augustus Waters. Iar viața ei se schimbă pentru totdeauna.

Sub aceeași stea  nu este o carte despre cancer. De asemenea, nu este o carte de genul îmi-vine-să-mi-tai-venele-și-să-mor. Și nu are personaje drogate de la medicamente. Pur și simplu este o carte ce abundă în sinceritate despre viață, boală, dragoste, tristețe și vorbe de duh. John Green nu se teme să adreseze cititorilor întrebarea „de ce?”.  
  • De ce trebuie să lași un semn pe pământ? 
  • De ce ai nevoie de vederea ta pentru a juca un joc video? 
  • De ce nu putem alege de cine să ne îndrăgostim?
  • De ce trebuie ca toate cărțile despre cancer să fie lente și depresive? 
  • De ce e musai ca ouăle prăjite să fie un aliment pentru micul-dejun?
După câte puteți observa, recenzia aceasta este atipică pentru mine. Mi-e teamă să o umplu cu laude sau cuvinte pretențioase care oarecum complică esența poveștii de dragoste dintre Hazel și Gus: doi adolescenți care sunt compatibili, se iubesc nebunește și se bucură de timpul petrecut împreună. Așa că voi fi concisă: citiți-l pe John Green și nu veți regreta.


Citat: 
Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fii rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te răneşte.

Date tehnice:
Titlu original: The Fault In Our Stars
Autor: John Green
Editura românească: Trei
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Nr. pagini: 312
Apariţie: 2013
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Timber Timbre - Run From Me


Read More »

sâmbătă, 5 iulie 2014

Recenzie ”Abatorul cinci” de Kurt Vonnegut



Recenzia Abatorului cinci este cea mai dificilă recenzie pe care am scris-o vreodată. Această carte este prima semnată de Vonnegut pe care o citesc și mi-a plăcut foarte mult. Deține multe adevăruri crude despre umanitate, care își lasă amprenta asupra conștiinței tale imediat ce o lași din mână. Am citit-o într-o noapte pe nerăsuflate, fiind captivată și totodată scârbită de scenele ciudate și abstracte prezentate într-o ordine necronologică. Povestea ca întreg are extrem de multe straturi de explicat, dar este cu adevărat o lectură interesantă. Călătoriile aleatorii între Trecut, Prezent, Viitor și planeta extraterestră Tralfamadore pot deveni puțin confuze la început, iar efectele negative asupra psihicului supraviețuitorilor de război sunt prezentate fără ocolișuri.

Ca să vă faceți o idee, în acest roman este vorba despre:
  • război
  • dragoste și ură
  • sindromul stresului post-traumatic
  • luciditate și nebunie
  • extratereștrii
  • viață și moarte
Narațiunea debuzează precum un antiroman, Kurt Vonnegut căutând documente şi martori pentru a scrie această carte, autorul cerându-şi chiar scuze pentru că romanul este unul scurt („nu este nimic inteligent de spus despre un masacru”, admite el) şi continuând cu o poveste aflată la granița dintre SF și realitate. De menționat este faptul că Vonnegut ura să fie etichetat drept un autor de SF-uri, deoarece majoritatea cărților de acest gen de pe vremea lui erau opere banale și clișeice. El nu era interesat de aceste frivolități și oarecum satirizează genul SF în Abatorul cinci. La o privire mai atentă, se pare că acest volum este o disoluţie a personalităţii personajului principal - Billy Pilgrim - , disoluţie cauzată de evenimentele la care acesta a luat parte: bombardarea Dresdei în zilele de 13, 14 şi 15 februarie 1945, când, susţine autorul, 135.000 de oameni au fost omorâţi. 

Billy Pilgrim, personajul central al cărții, este un optometrist celebru, prins într-o căsătorie de conveniență, care locuiește în localitatea fictivă Ilium din apropierea New York-ului. Rapirea lui de extratereștrii, ținerea acestuia într-o grădina zoologică alături de vedeta porno Montana Wildhack și incursiunile în cultura și gândirea trafalmadoriană sunt o temă importantă în Abatorul cinci și o excelentă soluție pentru satiră. 

Tralfamadorienii nu sunt tipul de răufăcători extratereștri pe care îi întâlnești în majoritatea operelor de science fiction, care ajung pe Terra în farfurii zburătoare și sunt focusați pe transformarea în sclavi a pământenilor, pentru ca mai apoi să fie opriți de un cadet spațial cu spirit întreprinzător. Extratereștrii lui Vonnegut sunt mult mai fascinanți. Ei nu sunt prea interesați de mesajul iubirii universale promovat de Iisus Hristos, ci mai degrabă de mesajul evoluționist oferit de Charles Darwin, conform căruia ființele mor pentru a îmbunătăți speciile. Cel puțin, așa percep ei lucrurile, căci sunt personajele negative din acest roman. Ideea de liber arbitru reprezintă o idioțenie, în percepția tralfamadoriană. Lumea este structurată într-o așa manieră încât orice se întâmplă pentru că așa trebuie și nu se poate face nimic pentru a schimba asta.  În ceea ce privește sentimentele umane, acestea sunt nefolositoare și nu ar trebui să ne gândim de două ori atunci când se ivește posibiitatea unei crime sau a unui genocid. Tralfamadorienii doar spun „așa merg lucrurile” și merg mai departe. Această propoziție reprezintă laitmotivul acestei cărți și surprinde fatalitatea pasivă a condiției umane. Este repetată obsedant pe parcursul narațiunii și pare a fi explicația universală pentru orice. 

Abatorul cinci este relatat prin propoziții scurte, declarative, care dau impresia citirii unui raport de fapte și este alcătuit din capitole scrise în vocea autorului despre experiența sa din război, indicând că romanul este conectat în mod intim cu viața și convingerile sale. Naratorul relatează că Billy Pilgrim își trăiește viața discontinuu, că își trăiește (și retrăiește) nașterea, tinerețea, bătrânețea și moartea în ordine nonlineară. Un concept abstract și extrem de interesant, care la început îngreuneză lectura, pentru ca mai apoi să devină ceva normal în lumea lui Billy. 

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, atrage cititorul într-o lume incredibilă, în care se amestecă bombardamente, călătorii în timp, prizonieri de război și Tralfamadorieni, peste toate plutind mirosul aducător de moarte al iperitei (o substanță toxică folosită ca armă chimică în Primul Război Mondial). Și acestea sunt motive mai mult decât suficiente pentru fiecare dintre voi ca să citiți această carte cât mai curând posibil.

Citat: 
Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot.

Date tehnice:
Titlu original: Slaughterhouse-Five
Autor: Kurt Vonnegut
Editura românească: Art
Traducere: Rodica Mihăilă
Nr. pagini: 200
Apariţie: 2014
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Franz Ferdinand - This Fire



Read More »

joi, 26 iunie 2014

Recenzie ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak


Dacă speri la o lectură rapidă și ușoară, Hoțul de cărți nu este pentru tine. Dacă îți plac numai cărțile care se termină cu happy-end, Hoțul de cărți nu este pentru tine. Dacă nu-ți place beletristica experimentală, Hoțul de cărți nu este pentru tine. Afirm toate acestea, deoarece acest roman al lui Markus Zusak nu este una dintre acele cărți pe care le citești dintr-o răsuflare, disperat să afli ce se mai petrece în următoarea pagină. De fapt, este mai bine să o lecturezi lent, în „doze” mici, pentru a putea să savurezi fiecare frază compusă cu măiestrie de autor, dar și să reușești să absorbi toată puterea și magia pe care cuvintele le conțin. 

Această poveste este narată de Moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este povestea vieții unei tinere nemțoaice, Liesel Meminger, care a avut nenorocul să crească și să se maturizeze pe durata celor mai dificile vremuri din istoria recentă. Moartea are personalitate. Dacă ceva rău este pe cale să se întâmple, Moartea te anunță în prealabil. Una dintre scenele memorabile din carte se petrece atunci când ea-Moartea calcă pe o poză înrămată de-a lui Hitler pe drumul său de a lua o mie de suflete decedate într-un raid aerian. Moartea încearcă să înțeleagă rasa umană, recunoscând că este bântuită de oameni. Când sarcina ei devine de nesuportat privește culoarea cerului în timp ce adună sufletele și le poartă departe. Descrierile acestui cer multicolor sunt de o frumusețe covârșitoare, având un lirism aparte. Între timp, deja știi că Moartea nu are răbdare pentru mistere. Iar anticipația aceasta a inevitabilului accentuează frustrarea pe care o resimți ca cititor pe măsură ce lecturezi paginile Hoțului de cărți și simți că tensiunea acumulată se apropie de climax.

Zusak a găsit o cale originală de a prezenta într-o manieră deosebită o narațiune despre război, dragoste și durere. Perspectiva Morții ne trezește la realitate și ne determină să ne întrebăm retoric dacă ar trebui să simțim tristețe pentru oamenii care se ascundeau în subsolurile caselor din suburbiile Munich-ului pe timpul bombardamentelor, deși aceștia erau în cea mai mare măsură membrii ai Partidului Nazist. Unii dintre ei nu cred că evreii sunt mai presus de niște șobolani ordinari. Alții ascund un evreu în propriul subsol. Mai sunt și copiii inocenți sau bătrânii triști, care și-au pierdut fii în bătăliile din Rusia. Oricare ar fi răspunsurile, Moartea reușește de minune să ofere idei clare, ce prezintă o realitate frustă, dură, exact așa cum se era viața în anii '40.

Evoluția personajelor și caracterizările acestora reprezintă punctul forte al cărții, fie ele principale sau secundare. Personalitățile lor sunt conturate, acțiunile lor sunt plauzibile, iar relațiile dintre ele se bazează pe o dorință mutuală de supraviețuire, căci e război și vremurile sunt dificile. De exemplu, personajul Pfiffikus la început pare a fi doar un individ bătrân și morocănos, posesor al unui limbaj bogat în înjurături și blesteme, însă acesta ascunde un suflet sincer și darnic. Apoi Tommy Mueller, un băiat de pe stada lui Liesel, care a avut multe otite și operații ale urechii atunci când era mai mic și tocmai de aceea are cicatrici și multe ticuri ce îl fac simpatic în ochii cititorului. Credeți că acestea sunt cam multe informații despre personaje episodice? Mai gândiți-vă încă o dată: Pfiffikus și Tommy Mueller nu sunt caracterizați la fel de complex precum sunt Liesel, familia sa și Rudy, cel mai bun prieten al ei.

A fost dificil să scriu o recenzie coerentă a Hoțului de cărți evitând să dau spoilere. Odată ce începi să citești acest roman ajungi să fii bântuit de fantomele personajelor ucise (și sunt destule!) și nu m-am putut abține să nu compar scriitura lui Markus Zusak cu cea a lui G.R.R. Martin și ale sale personaje multiple și secerate cu brutalitate în paginile cărților. Oricum ar fi, se merită cu vârf și îndesat lectura celor aproximativ 600 de pagini, deoarece povestea - deși te va impresiona și își va lăsa amprenta violent asupra ta - îți va oferi motive suficiente pentru care trebuie să fii recunoscător vieții pe care o duci în acest moment. Și dacă acesta nu este un motiv suficient, se vorbește de naziști, evrei și al Doilea Război Mondial cu o lejeritate cum rar întâlnești în literatura contemporană.

Citat: 
Orice Moarte are o inimăA fost un an de pomină (1942), ca ’79, ca 1346, ca să enumăr doar câțiva. Uitați de coasă, drăcia dracului, am nevoie de o mătură sau de un mop. Și am nevoie de o vacanță.
(...) Vedeți voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă s-a bazat pe antisemitism, un lider prea zelos și o națiune de bigoți hrăniți cu ură, dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nemții nu ar fi adorat o anume activitate – să dea foc.

Date tehnice:
Titlu original: The Book Thief
Autor: Markus Zusak
Editura românească: Rao
Traducere: Adelina Vasiliu
Nr. pagini: 568
Apariţie: 2011
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Exit Oz - Colț de Rai



Read More »

miercuri, 11 iunie 2014

Recenzie ”Davaiștii” de Irvine Welsh

Când am văzut prima dată titlul cărții lui Irvine Welsh am rămas surprinsă că nu știam ce înseamnă. Am citit ce scrie pe spatele romanului, tot nu eram lămurită. Următorul pas: search pe Google. Așa am aflat că „davaiștii” sunt cei care consumă dava, adică heroină. Interesant. Nu am citit nimic scris de acest autor scoțian până atunci (și mare greșeală am făcut!), deci nu aveam nici un soi de așteptare. Și așa cum pățesc de obicei, am fost plăcut surprinsă. Davaiștii m-a prins după primele 50 de pagini, când am început să mă obișnuiesc cu limbajul imposibil de citit, la o primă vedere. Personajele vorbesc nu doar într-un dialect scoțian, ci și într-un argou greu de descifrat, în special datorită regionalismelor pe care traducătorul reușește să le adapteze de minune, păstrând mult din scrierea fonetică a lui Welsh.

Volumul de față prezintă imaginea cartierelor muncitorești oprimate din Leith, Edinburgh și Lothian, Scoția, la mijlocul anilor '80, într-o Mare Britanie care se afla în al cincelea an de Margaret Thatcher. Sărăcia se întindea, industriile lâncezeau, salariile scădeau, grevele erau la tot pasul, iar ratele șomajului creșteau de la o zi la alta. Fiind un  prequel la Trainspotting (adaptarea cinematografică am văzut-o recent, deci eram familiară cu personajele) facem cunoștință cu Mark Renton, Spud, Sick Boy, Begbie, Keezbo și ceilalți. Aflăm care este drumul extrem de personal care duce fiecare personaj spre consumul și ulterior dependența de heroină prin întâmplările cotidiene și gândurile lor cele mai ascunse și observăm panta descendentă pe care au luat-o prin consumul de heroină și sevrajul de care suferă atunci când este penurie.

Epidemia de SIDA care a izbucnit în acea perioadă se datorează nu numai incapacității statului de a ține sub control acest flagel, ci și din cauza afectării din ce în ce mai profunde a stării psihice a oamenilor. Între capitolele cărții sunt inserate o serie de „Însemnări despre o epidemie”, care prezintă situația din Scoția între anii '80-'90. Apar liste de persoane de diferite vârste și cu diferite ocupații, care au ajuns să fie declarate bolnave de SIDA pentru că erau heroinomani sau au făcut sex cu consumatori de heroină. De asemenea, „Din dilemele unui dependent de heroină” sunt fragmente din jurnalul lui Rent Boy, de o franchețe sfâșietoare. 

Vocea autorului apare doar rareori, narațiunea se realizează de regulă la persoana întâi, mereu alta la fiecare capitol, schimbare de care îți dai seama prin particularitățile de vorbire ale fiecărui personaj: studențelul Mark e ceva mai elevat și curat în exprimare, Sick Boy e obsedat cu rădăcinile lui italienești, Spud, împăciuitor și iertător, tot amintește de motăneii și pisicuțele lui, iar Begbie este un scandalagiu, ce înjură ca la ușa cortului și e gata să sară la bătaie cu prima ocazie.

Davaiștii este o carte depresivă, sumbră și apăsătoare precum o mahmureala după o noapte de beție în care ți-ai înecat amarul că te-ai despărțit de persoana iubită. Paradoxul constă în faptul că provoacă o stranie dependență, dorința acută și febrilă de a mai lectura încă un capitol care îți oferă o avalanșă de sentimente și te determină să te atașezi și mai mult de gașca de nenorociți cu mințile aburite de droguri, băutură și sex din Leith.

Citat: 
- Fiona, el e prietenul meu, Frank Begbie. Franco. 
Sau Milogu. Ori Generalu. Sau mai bine Puțică Bătăușu Psihopat. Io am fost sacu slăbănog de box caria încasat pumnii ăia zdraveni în  Leith Vic. Bum-bum-bum...
- Bună, Frank.
Vrea să-i strângă mâna, da priemeștiun sărut sofisticat piobraz. Bulangiul mai poate din când în când să-ți mai facă și câtio surpriză plăcută (non-violentă!). Bravo, Cerșetorule.

Date tehnice:
Titlu original: Skagboys
Autor: Irvine Welsh
Editura românească: Polirom
Traducere: Carmen Toader
Nr. pagini: 640
Apariţie: 2013
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Pink Floyd - Comfortable Numb




Read More »

duminică, 27 aprilie 2014

Recenzie ”Pisica albă, pisica neagră” (1998)



Pisica albă, pisica neagră este primul film al lui Kusturica pe care-l văd și vă mărturisesc că m-a făcut foarte curioasă, îmi doresc să mai vizionez și alte producții de-ale sale. Îmi place stilul său caracteristic, condimentat cu un simț al umorului extraordinar. Nu mi-aș fi imaginat că o epopee a țiganilor ar putea fi atât de distractivă.

Personajele din filmul de față - țigani înstăriți și nu prea - viețuiesc într-un decor balcanic, pe malul Dunării, în Serbia. Matko Destanov împarte o locuință lacustră cu bătrânul său tată și cu fiul lui adolescent, Zare. Matko e un coțcar care visează la averea pe care o va face din cumpărarea unui marfar cu benzină și face rost de 70.000 de mărci de la Grga Pitic, un țigan „barosan”, prieten vechi cu tatăl său. Zare, în schimb, visează la blonda Ida, care servește la crâșma bunicii ei și care parcă i-ar face cu ochiul.

Planuriule celor doi Destanovi sunt date peste cap de mahărul Dadan, un țigan exploziv, pasionat de droguri, femei și grendare, care vede în afacerea cu benzină o sursă rapidă și ușoară de venit. Iar când lui Matko îi ajunge cuțitul la os, Dadan pune la cale nunta dintre sora lui Afrodita - o pispirică de care fug toți țiganii singuri - și simpaticul Zare. 

Pisica albă, pisica neagră are o coloană sonoră demențială, personaje exacerbate care nu par false (și care își au originea în copilăria petrecută de regizor în preajma țiganilor dionisiaci), imagini suprerealiste, cât de poate de potrivite în contextul narativ (ca porcul și trabantul ori Obeliscul Negru și al ei talent unic de a scoate cuiele dintr-o bucată de lemn) și o energie generală, care te infectează instantaneu și la fiecare vizionare. E imposibil ca la finalul peliculei lui Kusturica să nu începi să fredonezi Bubamara, imitând mișcările din coate ale lui Danan. Eu cel puțin așa am făcut.

Date tehnice:
Titlu original: Black Cat, White Cat
Ţara de origine: coproducție 
Regia: Emir Kusturica
Durată: 135 minute
Apariție: 1998

Trailer: 


Read More »

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Recenzie ”Consiliul de Fier” de China Miéville



După ce am citit concluzia trilogiei „Noul Crobuzon”, mărturisesc că sunt dezamăgită. Am adorat primele două cărți, dar mi-a luat o veșnicie să termin al treilea volum.  Consiliul de Fier este în cea mai mare parte politic, se focusează pe ideea de revoluție, iar personajele sunt mult mai puțin interesante decât cele din volumele anterioare. În timp ce Stația Pierzaniei vorbește de iertare și salvare, iar Cicatricea despre posibilități, Consiliul de Fier este un testament al speranței și al schimbării. Spre deosebire de personajele Issac sau Bellis, nu am simțit niciodată că am empatizat cu  Ori, Jonah, Cutter sau Ann Hari, nu am putut să fiu absorbită în conflictele lor.

Totuși, Miéville continuă crearea universului ficțional al Bas-Lagului folosindu-și amprenta personală: o combinație grotescă  între o societate industrială, corupție și magie, o mixtură între terestru și extraterestru, totul pornind de la bizara Pată Cacotopică și terminându-se cu diferitele cartiere mărginașe (sau nu) ale Noului Crobuzon.

Consiliul de Fier  urmează trei fire narative majore, care se întâlnesc în momentul crucial al acțiunii. Dacă te  aștepți să îți fie prezentat același oraș vechi și familiar, ce părea înghețat în timp, vei fi dezamăgit. Noul Crobuzon este diferit. Este schimbat, mai întunecat, mai urât, cu mult mai cinic decât înainte. Și chiar și atunci când Cutter și ceilalți scapă și fug din oraș, căutându-l pe făuritorul de golemi Judah Low în călătoria sa de redescoperire a Consiliului de Fier, orașul încă le rămâne întipărit pe piele precum o pată uleioasă. Noul Crobuzon din vremea lui Issac nu era luminos și plin de voia bună a crobuzonienilor, dar avea o mică fărâmă de aventură, o scânteie de speranță că se poate ieși din mocirla aceea. Acum, milițienii nu se mai ascund, însă oamenii sunt cei care caută siguranța întunericului. Tocmai de aceea a venit vremea Consiliului de Fier și a revoluționarilor cu aer de cowboy dintr-un film western de-al lui Sergio Leone, care caută să ofere cetățenilor egalitate în drepturi, justiție și o viață bună. 

Aspectul cel mai ciudat al acestei cărți este că pare mult mai interesantă în retrospectivă, decât atunci când o lecturezi propriu-zis. Abundența în idei fantastice și creaturi excentrice oferă culoare narațiunii, dar lipsind caracterizările complexe specifice lui Miéville nu poți să savurezi volumul exact cum ar trebui. Un lucru cu adevărat dezamăgitor pentru un fan dedicat al trilogiei, care spera la o concluzie mult mai spectaculoasă și dramatică.

Citat: 
Averea și istoria lor este conținută în acest tren. Sunt un oraș în mișcare. Este momentul lor, de fier și unsoare. Ei îl controlează. Consiliul de Fier. Mișcarea consiliului începe.

Date tehnice:
Titlu original: Iron Council
Autor: China Miéville
Editura românească: Tritonic
Traducere: Mihai Samoilă
Nr. pagini: 560
Apariţie: 2006
Notă: **** (din 5)

Melodie: Muse - Knights of Cydonia



Read More »
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...