duminică, 14 ianuarie 2018

Recenzie ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr



Îmi place la nebunie să citesc cărți care au în centru al Doilea Război Mondial. Ororile pe care oamenii le-au înfruntat atunci, mare parte dintre ele realizate de naziști sau comuniști, au fost învățătură de minte pentru generațiile ce-au urmat și, sper eu, istoria nu se va mai repeta nicicând. Deci nu e de mirare că Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr a fost genul de carte pe care a trebuit musai să-o citesc. Recunosc, titlul straniu și coperta superbă au fost cele care mi-au atras atenția inițial, dar citind primele paragrafe am fost prinsă complet în poveste până am terminat-o. Pot spune că îți oferă cam aceeași căldură sufletească pe care Hoțul de cărți, un alt roman popular de ficțiune istorică scris de Markus Zusak reușește s-o facă atât de bine, dar, în afară de asta și de premisa războiului, cărțile diferă între ele foarte mult.

Laureat al premiului Pulitzer 2015, Toată lumina pe care nu o putem vedea îi urmărește pe Marie-Laure LeBlanc, o fetiță franțuzoaică oarbă și pe Werner Pfennig, un băiat orfan german, ale căror destine se întrepătrund în Franța ocupată de naziști, în timp ce încearcă să supraviețuiască ororilor celei de-a doua conflagrații mondiale. Folosind un limbaj bogat în metafore, imagini stilistice puternice și având un lirism aparte pentru o operă în proză, Anthony Doerr ne poartă de-a lungul anilor, din 1934 până în 2014, și ne prezintă copilăria celor doi protagoniști, impactul războiului asupra lor și povestea lor, conectați fiind de o emisiune transmisă prin unde radio.

Mi-e greu să găsesc lucruri negative de zis despre o carte care vorbește cu sinceritate despre o poveste unică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu personaje puternice și o intrigă interesantă, care urmărește un diamant misterios, căutat de ofițerii naziști, despre care se spune că îi va oferi posesorului viață veșnică, dar lipsită de fericire. Marie-Laure și Werner înaintează încet, dar sigur, povestea prin firele lor narative distincte, prin traumele și micile lor bucurii - fata e pasionată de Jules Verne și istorie naturală, iar băiatul trăiește pentru inovații tehnologice și transmisiuni radio. Am empatizat puternic cu cele două  personaje și am fost curioasă cum li se vor intersecta drumurile, cum va reuși Doerr să conecteze doi oameni care sunt din părți diferite ale lumii și nu se cunosc unul cu celălalt. N-am fost dezamăgită de deznodământ și recunosc că m-a impresionat foarte tare ultimul capitol. Nu vă spun despre ce este vorba, sunt spoilere mari și cel mai bine ar fi să vă bucurați chiar voi de experiența minunată de a citi o astfel de carte scrisă cu măiestrie, știind cât mai puțin despre ea.

În loc de încheiere, o să încerc să explic titlul intrigant al romanului folosindu-mă chiar de cuvintele autorului Anthony Doerr: „În primul rând este o referință la toată lumina pe care practic chiar nu o putem vedea: cu alt cuvinte, lungimile de undă ale spectrului electromagnetic care depășesc capacitatea ochilor umani de a le identifica (undele radio, desigur, fiind cele mai relevante). Este, de asemenea, o sugestie metaforică conform căreia există nenumărate povești invizibile încă îngropate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - că poveștile copiilor obișnuiți, de exemplu, sunt un fel de lumină pe care nu o vedem de obicei. În cele din urmă, titlul are intenția de a fi o sugestie că ne petrecem prea mult timp concentrați doar pe o mică parte din spectrul de posibilități.” 

Citat:

Știi care e marea lecție a istoriei? Aceea că istoria este ceea ce spun învingătorii că este. Asta e lecția. Cine câștigă, ăla decide cursul istoriei. Noi acționăm pentru interesele noastre. Sigur că da. Arată-mi mie o persoană sau un popor care nu face asta. Șmecheria e să-ți dai seama unde ți-e interesul.

Date tehnice: 
Titlu original: All the Light We Cannot See
Autor: Anthony Doerr
Editura românească: Humanitas 
Traducere: Iulia Gorzo
Nr. pagini: 464
Apariţie: 2016
Notă: ***** (din 5)

joi, 11 ianuarie 2018

Top 5 cărți pe care le am în bibliotecă și n-am apucat încă să le citesc

Cu toții avem cărți în bibliotecă pe care zicem mereu că o să le citim imediat și trec luni, poate chiar ani până apucăm să facem asta. Și aici vorbesc și de biblioteca noastră virtuală, nu doar de cea cu cărți tipărite. Am un număr decent de cărți în format fizic sau ebook pe care doresc să le citesc, dar mereu mă apuc de alte apariții noi sau, vorba aia, de ce anume mi se cășună mie. Așa că m-am decis să fac un top 5 al cărților pe care chiar îmi pare rău că n-am apucat să le citesc anul trecut.

5. Mireasa prințului de William Goldman



Am văzut filmul și i-am apreciat umorul și personajele. Am aflat că e adaptat după o carte, am făcut rost de ea și... atât. Mireasa Prințului este genul de carte care știu că mi-ar plăcea la nebunie s-o citesc, dar trebuie odată să mă apuc de ea. Avem o poveste cu prinți, prințese, răufăcători, castele și mult umor. Nu exagerez, cred că o am de trei ani și mă oftic așa de mult că n-am citit-o. Voi remedia asta în curând, e musai. 

4. Pe când eram doar niste puști de Patti Smith


Îmi plac mult autobiografiile și în 2017 mi-am dorit tot anul să citesc Pe când eram doar niște puști, scrisă de cântăreața de muzică punk Patti Smith. Sunt fascinată de New York-ul anilor '60 - '70 și de scena de muzică rock și, din câte am înțeles, cartea urmărește relația lui Smith cu fotograful Robert Mapplethorpe fix în acea perioadă. Am primit-o cadou de Crăciun și sper din tot sufletul că în 2018 voi reuși s-o citesc odată, mi s-au lungit urechile după ea.

3. Cavalerul celor șapte regate George R. R. Martin


În așteptarea următorului volum din seria Cântec de Gheață și Foc a lui Martin, Winds of Winter, ne mai delectăm cu ce mai lansează autorul. Cavalerul celor șapte regate este un fel de carte de povești ce urmărește aventurile a două personaje, dintre care unul este chiar viitorul rege, Aegon Targaryen, în perioada de dinainte de evenimentele din primul volum din serie, Urzeala Tronurilor. Că tot n-am citit-o anul trecut, mă apuc de carte și după o să recitesc toată saga lui Martin, poate așa invoc vreun spiriduș care-mi aduce volumul cu numărul 6, editat și publicat.

2. Furia Dimineții de Pierce Brown

Ultimul volum al trilogiei lui Brown, Furia Dimineții, a apărut în noiembrie la Gaudeamus și n-am reușit să-l citesc până la finalul lui 2017. Dar voi rectifica asta anul acesta, pentru că mor de curiozitate să aflu ce o să pățească personajele mele preferate, ce intrigi și crime mai au de înfruntat și, întrebarea cea mai importantă, mai poate fi salvată societatea Auriilor ori ba? Nu dau mai multe detalii despre carte pentru că, în primul rând, nu am citit rezumatul de pe coperta din spate și, în al doilea rând, aș spune spoilere despre primele două cărți ale trilogei Furia Roșie

1. Carieră malefică de Robert Galbraith


Mi-e rușine că am întrat în 2018 cu o lectură neterminată din anul precedent: Carieră malefică a lui Robert Galbraith (aka J. K. Rowling). Nu a fost cartea potrivită pentru sărbători, atmosfera tensionată și mințile criminale nu fac echipă bună cu bradul, cozonacul și colindele de Crăciun. Așa că am luat o mică pauză, am pus semnul de carte la pagina 200 unde rămăsesem și m-am bucurat de Crăciun și Anul Nou în liniște. Acum mai trebuie doar să mă reapuc de ea, până nu uit acțiunea cărții, căci este, din câte observ, cea mai intensă din seria asta polițistă care îi urmărește pe detectivul Cormoran Strike și pe asistenta lui, Robin. 

duminică, 7 ianuarie 2018

Favoritele lunii decembrie

S-a terminat decembrie cu surle și trâmbițe, cu un pahar de șampanie și cu urări pentru 2018. Deși a fost o lună destul de zăpăcită, cu atâtea pregătiri de sărbători, căutări frenetice de cadouri și cumpărături, tot am avut timp să mai găsesc câte ceva care să mă surprindă în materie de cărți și producții filmate. Cu speranța că și anul acesta voi găsi să scriu câte ceva la rubrica legată de favoritele lunii, iată ce m-a impresionat pe mine în ultima lună a anului 2017.


Am primit cadou de Crăciun de la un prieten autobiografia lui Terry Pratchett, A Slip of the Keyboard. Am adorat-o de la primele pagini și am citit-o pe nerăsuflate. Din seria lui consacrată, Lumea Disc, am lecturat câteva volume mai populare și m-au amuzat teribil. Aceeași doză de umor se regăsește și în cartea lui de „reflecții asupra vieții, morții și pălăriilor”, după cum scrie chiar pe copertă. Câteva eseuri m-au impresionat profund, în special din ultima parte a cărții, unde Pratchett vorbește fără perdea despre forma incipientă de Alzheimer cu care a fost diagnosticat în 2007 și care i-a și adus moartea câțiva ani mai târziu, în 2015. Activist pentru suferinzii de Alzheimer, iubitor de computere și scriitor de meserie, Terry Pratchett a fost și va rămâne una dintre persoanele pe care le admir și sper ca într-o zi să reușesc să-i citesc toate cărțile publicate.


N-am prea avut timp de filme în decembrie, dar am văzut Baby Driver și urechile mele s-au bucurat vreme de două ore cu muzică bună rău de tot! Filmul e puțin haotic, specific regiei lui Edgar Wright, are dialoguri savuroase, o poveste de dragoste adorabil de clișeică și cam multă violență pentru gustul meu. Mi-a plăcut felul în care cadența anumitor scene este realizată pe ritmul muzicii pe care o asculta Baby, protagonistul și șoferul din titlu.


În 2016 cei de la BBC ne-au răsfățat cu Planet Earth II, serie de documentare care urmărește fauna și flora de pe suprafața terestră a Pământului. În 2017 ne-am trezit cu Blue Planet II, un alt documentar care urmărește viețuitoarele din mările și oceanele Pământului, o adevărată minunăție cinematografică, plină de animale din adâncuri care par extraterestre și muzică liniștitoare, toate narate de vocea profundă a lui David Attenborough. L-am urmărit pe acesta din urmă de-a lungul lunii decembrie și parcă mai vreau, nu mi-au ajuns cele 8 episoade ale seriei. Totuși vă recomand să le urmăriți pe amândouă, sunt absolut superbe și cu ocazia asta mai descoperim și noi câte ceva despre celelalte făpturi care ne populează planeta.


Din seria „Ce-mi mai recomandă Youtube” avem bijuteria asta, Missileo piesă a celor din trupa de hard rock Dorothy. Recunosc, recomandările de pe Youtube nu sunt grozave, dar am fost surprinsă plăcut de cât de mult m-au prins melodia și versurile. Dorothy îmi aduce aminte un pic de The Pretty Reckless și Halestorm, ambele trupe rock cu soliste femei cu atitudine. Mă mir și eu cum de n-am dat peste ei până acum, căci îmi plac la nebunie. Mai trebuie acum să le ascult albumul de debut, Rockisdead, care a apărut în 2016. Era să spun anul trecut, dar deja suntem în 2018. Ce repede trece timpul.

joi, 4 ianuarie 2018

Top 5 țeluri livrești pentru 2018

Sursă: https://qetza.deviantart.com/art/Reading-Rocket-Ship-213600604
Și uite așa am ajuns în 2018, un alt an în care ne străduim să-l facem cât mai frumos și memorabil cu putință. Fiind început de an, acum ne creăm țelurile pe care dorim să le atingem în următoarele 12 luni, fie ele personale sau, fiindcă acesta este un blog despre cărți, legate de viața noastră de cititori. Chiar sper ca în 2018 să reușesc să-mi micșorez teancul de cărți necitite pe care îl am în bibliotecă și să-mi diversific un pic genurile literare. Fără alte completări, acestea sunt cele 5 țeluri livrești pe care mi le-am propus să le ating anul acesta.

5. Să citesc 30 de cărți

Anul trecut mi-am propus să citesc 50 de cărți și am reușit, chiar dacă un pic la limită. În 2018, în schimb, nu mai doresc să mă forțez să ating un număr așa mare impus de mine la început de an, căci resimt presiunea și uneori parcă nu-mi mai vine să citesc. 30 de cărți este un număr realist pentru mine, ar veni aproximativ 2-3 cărți pe lună. Vreau să am parte de un proces de lectură un pic mai relaxat, căci la o adică nu contează numărul de cărți pe care le citești, ci dacă îți place ceea ce citești.  

4. Să citesc măcar o carte clasică o dată la două luni

Am destule cărți clasice pe care nu le-am citit, multe care aparțin seriei Biblioteca Adevărul care tot apărea pe la chioșcurile de ziare. Dacă aș citi măcar 6 cărți din acestea aș fi mulțumită. Știu că-mi vor plăcea, dar parcă mai degrabă am tragere de inimă să mă apuc de vreo apariție nouă, decât de un clasic care știu că mă așteaptă cuminte pe raft.

3. Să recitesc seria Un Cântec de Gheață și Foc

Știm deja că vom avea parte de ultimul sezon din Urzeala Tronurilor în 2019. Îmi doresc foarte mult să recitesc saga lui Martin anul acesta, poate voi avea noroc și se va lansa și următorul volum până termin eu cărțile care au apărut deja. Recunosc că am uitat multe detalii din serie, am citit-o în liceu și anii care au trecut de atunci și-au spus cuvântul.

2. Să citesc mai multe cărți din genul SF

Pot spune că asta este prioritatea mea pe 2018, să mă bucur de mai multe cărți SF: să continui seria Dune, să citesc mai mult Kurt Vonnegut și Douglas Adams și să mă mai apuc de câteva serii SF recmandate în toate topurile (Fundația, 2001: Odiseea Spațială, Războiul Bătrânilor). 

1. Să citesc cărți pe care deja le dețin în format fizic

Anul trecut mi-am mai potolit pofta de a cumpăra cărți în exces, chiar dacă uneori mai calc strâmb. Am reușit să nu mai adun cu zecile cărți noi pe care nu apuc să le citesc, citind din biblioteca personală cărți pe care le aveam deja, dar tot mai am aproximativ 60 pe care nu le-am citit. Un număr mare pe care sper să-l mai reduc în 2018.

miercuri, 27 decembrie 2017

Top 5 cele mai bune cărți citite în 2017

E sfârșit de an, normal că e vremea să scriu topul cu cele mai bune lecturi din ultimele 12 luni. Sunt mândră de mine că am reușit să citesc romane interesante anul acesta, din genuri diferite. Apreciez editurile românești, s-au străduit în 2017 să lanseze cărți care să fie pe placul tuturor cititorilor, dar nu m-am putut abține și am citit destul de multe și în limba engleză. Sper ca și în anul următor să fiu o cititoare la fel de dedicată ca până acum. Vă doresc tuturor sărbători fericite în continuare și la mulți ani!
Deși mi-a fost foarte greu să mă decid, dintre toate cărțile pe care am reușit să le citesc în 2017, acestea s-au detașat ca fiind cele mai bune, din punctul meu de vedere. 

Mențiune onorabilă: Un șir infinit de țestoase de John Green (recenzie aici)


John Green a impresionat iar cititorii cu o poveste sensibilă despre prietenie, pierdere și un personaj principal care suferă de sindrom obsesiv-compulsiv. Chiar dacă am citit cărți care au rămas mai mult în mintea mea anul acesta, Un șir infinit de țestoase merită o mențiune onorabilă pentru că vorbește despre subiecte dificile într-un mod simplu, ușor de înțeles de cititorii de toate vârstele. N-ai cum să nu treci printr-o gamă largă de emoții atunci când vezi întâmplările Azei și greutățile pe care viața a făcut-o să le îndure.

5. Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd de Nick Mason



Sunt o mare fană Pink Floyd de când eram mică. Când eram în clasele gimnaziale și-mi displăcea să-mi fac tema la matematică, puneam câte un album-concept precum Dark Side of The Moon sau The Wall și parcă toate calculele alea se făceau de la sine. Adolescentă fiind, simțeam cum trupa vorbea sufletului meu prin muzica pe care a creat-o și astfel m-am îndrăgostit iremediabil de tot ceea ce ține de Pink Floyd. Așa că era și normal să citesc biografia lor, scrisă chiar de toboșarul trupei, Nick Mason. Mi-a plăcut extrem de mult să aflu de începuturile lor, de primele concerte, de problemele pe care le-au avut odată cu trecerea timpului și de motivele înstrăinării lor. Pink Floyd este una dintre cele mai mari trupe rock din lume și cartea asta mi-a reamintit de ce. Menționez că eu am citit-o în limba engleză, dar și traducerea celor de la Publica este foarte bună.

4. Haiganu. Furia Oarbă de Marian Coman



Când a apărut Furia Oarbă am citit-o pe nerăsuflate, curioasă fiind de direcția pe care o ia povestea după întâmplările din primul volum. Așteptările mi-au fost întrecute peste măsură, iar Marian Coman a reușit să-l transforme pe Haiganu, zeul osândit, într-unul dintre cele mai puternice și bine dezvoltate personaje masculine din literatura fantasy românească. Ador felul în care mitologia de pe plaiurile mioritice se împletește cu cea europeană medievală și cât de întunecat și sângeros este prezentat războiul dintre bine și rău. Haiganu devine un antierou spre finalul cărții și aștept să văd ce surprize va aduce ultimul volum al trilogiei. Până atunci, mă mulțumesc cu numerele lunare din revista de benzi desenate HAC!, unde Haiganu este unul dintre personaje.

3. Eliza and Her Monsters de Francesca Zappia (recenzie aici)



Topul acesta este unul subiectiv, iar Eliza and Her Monsters, chiar dacă nu este o operă care întoarce clișeele genului beletristic, a atins o coardă sensibilă a sufletului meu. Mi-a plăcut tare mult că anul acesta am citit mai multe cărți în care personajele se confruntă cu anxietate. Parcă nu te mai simți așa pus la zid când ai probleme de genul ăsta, căci faptul că în cărți, filme și seriale apare tot mai des ideea de sănătate mintală și cum e să trăieși cu depresie, anxietate și gânduri obsesive te face parcă să te simți mai înțeles de societate. Romanul lui Zappia m-a făcut să empatizez puternic cu Eliza, protagonista, care este o artistă anxioasă și introvertită. Scrisă simplu și frumos, cartea prezintă cu nonșalanță subiecte precum artistul în relație cu creația sa, viață publică versus privată și dacă prieteniile online sunt prietenii adevărate. Din câte am înțeles, urmează a fi publicat în România în decursul anului următor de editura Storia Books.

2. Elantris de Brandon Sanderson (recenzie aici)



Văd o carte scrisă de Brandon Sanderson, o citesc. Simplu ca bună ziua. Autorul acesta fantasy a ajuns unul dintre preferații mei tocmai pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Deși Elantris este prima lui carte publicată, asta nu înseamnă că s-a lăsat mai prejos față de precursoarele ei: avem personaje bine caracterizate, intrigi politice, acțiune antrenantă și, cireașa de pe tort, sistem magic original și bine explicat. Da, e un mamut de 750 de pagini, dar mă jur că la cât e povestea de captivantă se citește repede. Sunt ofticată că n-am avut încă parte de o adaptare pe marele sau micul ecran a ceva scris de Sanderson, căci sigur se va bucura de o popularitate la fel de mare ca fenomenul Urzeala Tronurilor.

1. Norse Mythology de Neil Gaiman (recenzie aici)



Neil Gaiman are darul să mă impresioneze profund prin creațiile sale literare. Nu mai avusesem parte de nicio apariție nouă de-a lui din 2013, de când am citit Oceanul de la capătul aleii. Dar anul acesta am avut noroc și ne-a făcut tuturor o surpriză lansând Norse Mythology. Primită cadou la ziua mea de naștere, cartea m-a făcut să exclam de uimire când am văzut ce bine arată în realitate. Am ediția hardcover, cu coperte groase și cartonate, aurite, supracopertă mătăsoasă și ilustrații frumoase în interior. Când am ajuns acasă de la masa cu prietenii, am deschis cu mare emoție paginile și m-am lăsat captivată de la primele rânduri. Am reușit să mă opresc și n-am terminat-o de citit chiar atunci, căci mi-am dorit să mă bucur de lectura ei cum se cuvine. Am citit câte o poveste pe zi, inundată de cuvinte frumoase, zei nordici și peisaje care îți taie răsuflarea. După ce am terminat-o, am răsfoit-o iar și iar, minunându-mă de felul sublim prin care reușește să prezinte mitologia nordică, folosindu-se de puține cuvinte care oferă imagini mentale bogate. Cartea pare a fi o punte de legătură intimă între tine, cititorul, și Gaiman, naratorul. O vreau mai repede tradusă în română, ca să se bucure cât mai multă lume de cartea asta care m-a dat pe spate și m-a făcut s-o numesc cea mai bună carte citită de mine în 2017. Jos pălăria, Neil Gaiman!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...