duminică, 20 august 2017

Recenzie ”Dune” de Frank Herbert


Deși am mai citit SF-uri la viața mea, abia de curând am reușit să pun mâna pe un clasic al genului, și anume Dune de Frank Herbert. Am auzit multe despre Arrakis, planeta deșert, și viermii de nisip ce viețuiesc pe ea, un fel de prezentare apocaliptică a planetei noastre dacă nu vom învăța cu toții să ducem o viață ce va proteja clima, fauna și flora Pământului pentru generațiile ce vor urma. După ce am terminat de citit romanul, mi-am dat seama că lumea și personajele create de Herbert își merită cu prisosință laudele, căci de mult n-am mai avut ocazia să lecturez o carte așa de clar și frumos scrisă, cu personaje și intrigă bine construite, care deși este un „monstru” de peste 800 de pagini, aproape că nu simți când le parcurgi.  

Pentru o carte SF, Dune este plină de intrigi politice, asasinate și influențe religioase. Acțiunea se petrece într-un viitor în care oamenii au cucerit spațiul, iar tehnologia este interzisă. Oamenii și-au dezvoltat abilitățile fizice și mintale datorită mirodeniei, găsită doar pe planeta Arrakis. Puternicul ordin matriarhal Bene Gesserit urmărește protejarea și evoluția rasei umane, realizând un program genetic secret care speră că-l va forma într-o zi pe Kwisatz Haderach, un bărbat cu puteri mintale extraordinare. Doamna Jessica face parte din Bene Gesserit și l-a născut pe Paul Atreides, cel pe care l-a educat și pregătit intens cu speranța să devină Kwisatz Haderach. Tatăl lui Paul, Ducele Leto Atreides, este nevoit să părăsească planeta nativă și să se mute cu familia pe Arrakis, datorită unui complot pus la cale în secret de Împărat și Casa Harkonnen ce urmărește dizolvarea întregului neam Atreides. Și aici am încercat să rezum doar în câteva fraze o poveste foarte complexă, pe care nu mă feresc să o asemăn cu Urzeala Tronurilor  de Martin, doar că acțiunea se desfășoară în spațiu și în loc de dragoni avem viermi uriași. 

Personajul principal, Paul Atreides, ajunge să fie un fel de Mesia printre fremeni, populația locală care trăiește în deșertul de pe Arrakis. Luându-și numele de Muad'Dib (o rozătoare mică ce reușește să trăiască în deșertul arrakian cu puțină apă), el reușește împreună cu fremenii să lupte contra intrigilor politice și încearcă să transforme Arrakis-ul într-un loc propice vieții. Fiind pregătit întreaga sa viață pentru rolul de conducător, adolescentul Paul ia decizii mature și dă dovadă de o inteligență și un control mintal peste măsură. Evoluția sa de-a lungul cărții m-a fascinat și înspăimântat totodată, căci pentru a-și asuma rolul de fremen adevărat, de Muad'Dib, Paul este nevoit să treacă printr-un antrenament dificil, care îi schimbă percepția despre lume și îl determină să sacrifice dorințe personale pentru binele suprem. Doamna Jessica urmărește evoluția fiului ei și îl îndrumă îndeaproape, ajutându-l să rămână cu picioarele pe pământ atunci când dă de gustul puterii de care se bucură printre fremeni.

Dune este scrisă în anii '60 și problemele ecologice pe care le ridică sunt valabile chiar și în zilele noastre, planeta Arrakis cu viermii ei de nisip și fără pic de apă fiind aproape vie în mintea cititorului. Rezistența fremenilor în condițiile dure din deșert demonstrează cât de inventivă poate fi rasa umană pentru a supraviețui într-un climat neprielnic vieții. Visul suprem al acestora este de a avea o planetă unde apa să nu fie atât de greu de găsit, plantele să umple cu verde suprafața Arrakis-ului și dunele de nisip să fie înlocuite cu sate și așezări.

Urmează să expun o opinie destul de controversată, privitoare la opera lui Herbert. Problema pe care am avut-o cu Dune a fost reprezentată de portretizarea femeilor, personajele feminine fiind mult mai puține ca cele masculine: ele se ocupă cu activități domestice, bărbații fiind cei aflați în funcții de conducere. Ordinul religios Bene Gesserit, deși format din femei, n-are dorința de a aduce un Kwisatz Haderach de gen feminin, ci dorește să ajute bărbații aflați la putere aducând un alt bărbat în rândul lor. Nu mă consider ca fiind o feministă extremă, sunt doar de acord cu egalitatea între sexe și cred că n-ar fi fost rău ca personajele din această carte să fie puțin mai diverse din punctul de vedere al genurilor. De asemenea, tendința lui Herbert de a spune ce li se întâmplă anumitor personaje, în loc de a arăta propriu-zis scenele m-a rupt puțin din lectură, precum perioada pe care Paul și Jessica o petrec printre fremeni și care nu ne este prezentată în Dune, povestea trecând direct la o scenă care are loc la doi ani după aceea. Probabil dacă aș fi citit cartea în liceu, nu aș fi fost așa de critică, dar mi-am format un gust pentru lectură care nu poate trece cu vederea astfel de amănunte.

În concluzie, Dune este o carte care ar trebui citită de toată lumea, indiferent dacă sunteți fani ai genului sau nu. Este un soft science-fiction care este accesibil, are personaje interesante și o poveste care te captivează încă de la primele rânduri. Mereu actual, romanul te determină să pui întrebări cu privire la cât de bine ne protejăm noi planeta în acest moment și cât de importată este religia în formarea unei civilizații.

Citat: 
Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămane doar eu.

Date tehnice:
Titlu original: Dune
Autor: Frank Herbert
Editura românească: Nemira
Traducere: Ion Doru Brana
Nr. pagini: 816
Apariţie: 2012
Notă: **** (din 5)
Read More »

miercuri, 16 august 2017

Top 5 personaje masculine din cărți



În topul de astăzi voi discuta despre cele 5 personaje masculine preferate din cărțile pe care le-am citit. Sunt mulți protagoniști care mi-au plăcut de-a lungul carierei mele de cititor, dar cum asta este o listă subiectivă, mă voi rezuma doar la aceștia.

5. Jon Snow
Sursă: https://irenhorrors.deviantart.com/art/Jon-Snow-448916123

Jon Snow ne-a fost introdus de Martin în seria Cântec de Gheață și Foc drept fiul nelegitim al lordului Ned Stark, crescut alături de copiii săi la Winterfell, o fortăreață antică aflată în Nordul Westeros-ului. Știind că statutul de bastard îi stigmatizează existența, Jon decide să se înroleze în Rondul de Noapte, care protejează frontiera nordică a Celor Șapte Regate cu un Zid, o veche barieră uriașă de gheață. De-a lungul romanelor, loialitatea lui Jon este pusă la încercare, el oscilând între Casa Stark de care aparține și Rondul de Noapte. Este un personaj complex, pe care l-am adorat de la primele pagini din Urzeala Tronurilor povestite din perspectiva lui. Stigmatul de bastard al lordului unei Mari Case l-a maturizat de mic și Jon a luptat crâncen întotdeauna pentru orice realizare cât de mică a sa. Misterul identității mamei lui îl va urmări de-a lungul aventurilor sale și, deși în cărți nu a fost confirmată o teorie populară printre fani, adaptarea de la HBO a liniștit apele.

4. Sherlock Holmes

Sursă: https://comicvine.gamespot.com/sherlock-holmes/4005-63244/issues-cover/
Sherlock Holmes este cel mai faimos detectiv al literaturii, nu încape nicio îndoială. A fost portretizat în filme și seriale de nenumărate ori, ca să nu mai spun de desene animate. Încă de dinainte să merg la școală eram conștientă de existența fictivă a acelui bărbat cu pipă și bască, aflat mereu în fața unui caz greu de descifrat. Extrem de inteligent, fermecător maestru al deghizărilor și mânat de un raționament logic, Holmes a rezolvat nenumărate cazuri utilizând tot „arsenalul” din dotare. Sir Arthur Conan Doyle a reușit să creeze un personaj interesant și enigmatic, care de-a lungul a 4 romane și 56 de povești scurte te face să te gândești alături de el la modalități de a rezolva misterele ce îi apar în cale detectivului particular de la 221B Baker Street, Londra.

3. Kvothe
Sursă: https://www.deviantart.com/art/Kvothe-the-Bloodless-342983722
Auzisem de Numele Vântului, debutul literar al lui Patrick Rothfuss, de ceva timp, dar doar anul trecut am început să citesc trilogia și nu mă grăbesc să mă apuc de cel de-al doilea volum, căci ultimul nu a apărut încă. Kvothe este protagonistul, un tânăr crescut de o trupă de trubaduri, născut din doi părinți artiști. Când îi va fi prezentat arcanistul Abenthy, Kvothe realizează că vrea să urmeze Universitatea pentru a deveni, la rândul său, un arcanist cu acte în regulă. Extrem de deștept, mereu cu o ironie pregătită pentru cei care au ghinionul să îi taie calea, Kvothe este și un muzician talentat, care cântă atât din lăută, cât și din voce. Curios din fire, această trăsătură l-a băgat în multe situații riscante de-a lungul poveștii, dar instinctul de supraviețuire și șarmul personal l-au salvat întotdeauna. Loialitatea pentru prietenii lui m-a determinat să îi observ și latura sensibilă a sa, fiind un personaj destul de greu de descifrat. Zidurile pe care Kvothe și le-a ridicat pentru a se proteja de ceilalți s-au născut din greutățile întâmpinate de-a lungul aventurilor sale stranii, dar presărate cu umor din plin.

2. Mark Watney
https://www.deviantart.com/art/Fanart-Mark-Watney-541152889
Marțianul este printre cărțile mele preferate din genul science-fiction, o bijuterie pe care am descoperit-o datorită filmului lansat anul trecut. Văzând cât de mult mă atrăgea trailer-ul, am ajuns la concluzia că trebuie să citesc cartea înainte să vizionez filmul și m-am îndrăgostit de minunatul botanist Mark Watney, omul care a reușit să supraviețuiască 560 de zile de unul singur pe Marte. Părăsit din greșeală de colegii lui de proiect pe suprafața Planetei Roșii, ingieniozitatea lui Watney și simțul umorului l-au ajutat să reziste izolării și panicii atunci când a realizat subit că este singura ființă vie de pe suprafața planetei. Romanul lui Anthony Weir înregistrează zilele petrecute de botanic de unul singur rezolvând problemele tehnice din habitatul său, plantând pentru prima dată cartofi pe solul marțian și provocările pe care le-a reprezentat găsirea unei căi de comunicații eficiente cu Pământul. Inteligent peste măsură, el demonstrează cât de departe este în stare să lupte pentru supraviețuire un om care are parte de toate vicisitudinile reprezentate de o planetă lipsită de civilizație.

1. Harry Potter
Sursă: https://irenhorrors.deviantart.com/art/Harry-Potter-544202130
Nu pot să mă abțin: am crescut cu Harry Potter și iubesc tot ceea ce reprezintă opera lui J. K. Rowling în universul magic. E și normal să fie iar pe locul 1 un personaj din această serie, și anume chiar protagonistul. L-am simțit pe Harry ca pe un prieten drag, care a avut norocul să se trezească într-o zi că este de fapt un vrăjitor. Prin ochii lui am văzut Hogwarts-ul, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii, am zburat pe mătură și am folosit o baghetă magică. Personajul în sine este unul care s-a maturizat odată cu cititorii săi, crescând de la un băiat timid și marginalizat la un tânăr adult încrezător în forțele proprii, un adevărat lider printre ceilalți vrăjitori. Dragostea pentru oameni este trăsătura definitorie a lui Harry și ceea ce i-a permis să înfrunte vitejește pe Lordul Voldemort și Devoratorii Morții. Rămas orfan de mic, prietenii lui au reprezentat familia pe care nu a avut-o niciodată, iar Hogwarts a simțit-o precum casa lui. Descoperindu-l pe Harry în paginile seriei, am observat că nu are numai calități demne de admirat, însă defectele lui îl fac să fie și mai verosimil și mai real în ochii unei fetițe care și-a dorit să meargă și ea la Hogwarts într-o zi să devină vrăjitoare.

Read More »

duminică, 13 august 2017

Serialul de weekend - ”Fullmetal Alchemist: Brotherhood”


În cadrul seriei mele articole referitoare la seriale de pe blogul acesta am abordat numai ecranizări cu actori reali. M-am gândit că aș putea să scriu și despre diverse seriale animate occidentale sau asiatice pe care le-am vizionat cu drag, căci ar fi păcat să exclud adevărate comori animate. Relația mea cu anime-urile (seriale animate japoneze) este următoarea: dacă dau peste unul fain și mă conving să mă uit la el, e minunat, dar de obicei nu caut în mod activ anime-uri pe care să le văd. Auzisem de Fullmetal Alchemist datorită popularității manga-urilor (benzi desnate japoneze), dar până nu au insistat diverși prieteni să-l urmăresc, nu m-am atins de el. Și nici măcar n-am început cu seria originală din 2003, căci auzisem că nu este o adaptare care respectă manga. Majoritatea laudă în mod special această adaptare din 2009 a celor 27 de volume manga și pe bună dreptate, căci este fantastică.

În Fullmetal Alchemist: Brotherhood este prezentată o istorie alternativă a lumii, în care alchimia este una dintre cele mai practicate științe, practicanții acesteia având abilitatea, cu ajutorul unor simboluri denumite Cercuri de Transmutație, să creeze aproape orice își doresc. Însă, când fac aceasta, ei trebuie să ofere în schimb ceva de valoare egală, în concordanță cu Legea Schimbului Echivalent. Singurele lucruri interzise alchimiștilor să transmuteze sunt oamenii și aurul. Nu a existat nicio transmutare umană încununată cu succes, căci cei care încearcă aceasta realizează un tabu și astfel riscă să piardă o parte din corpul lor, rezultatul procesului fiind o creatură inumană oribilă.

Protagoniștii acestui serial animat sunt Edward și Alphonse Elric, doi frați crescuți de mama lor într-un sătuc din țara Amestris. Abandonați de tatăl lor, un reputat alchimist, încă de când erau mici, băieții și-au demonstrat talentul într-ale alchimiei și au început s-o studieze în special după moartea mamei lor. Dorindu-și s-o readucă la viață prin intermediul acesteia, Edward și Al realizează un tabu care le va schimba viața pentru totdeauna: își pierd parțial sau total corpurile. Povestea celor doi este complicată și de-a lungul episoadelor avem timp s-o descâlcim, dar e destul de dificil s-o povestesc în cuvinte puține, așadar mă voi opri aici din a explica subiectul anime-ului. 

Am început să urmăresc Fullmetal Alchemist: Brotherhood fără să știu prea multe despre subiect și cred că așa este cel mai bine să procedeze oricine. Dragostea frățească dintre Edward și Al, felul în care reușesc să-și urmeze țelul de a-și recăpăta corpurile, oamenii pe care îi întâlnesc de-a lungul aventurilor lor și deciziile care schimbă destinul creează un tablou de o frumusețe animată cum rar întâlnim. Povestea este presărată de umor, acțiune și dragoste pentru oameni, dar tristețea, regretul și violența creează o realitate dură pentru eroii noștri. Au fost multe momente care m-au impresionat și îngrozit totodată, am rămas șocată de limitele pe care unele presonaje au fost gata să le încalce doar pentru a-și împlin visurile nebunești: când ființele umane se joacă de-a Dumnezeu, vor fi mereu consecințe nefaste.

Vă invit să-l urmăriți, să dați o șansă unui serial despre doi frați care încearcă să-și repare greșeala din trecut, animat absolut încântător și cu voci de excepție. Am urmărit anime-ul cu dublajul în engleză și am fost plăcut impresionată, toți actorii au făcut o treabă foarte bună. Îl recomand cu toată căldura și sper ă vă încânte și vouă mintea și să vă facă să vă puneți întrebări legate de cât sunteți în stare să luptați pentru dorințele voastre, dacă uneori nu e mai bine să renunțăm la ele pentru binele persoanelor dragi din jurul nostru.

Date tehnice:
Titlu original: Hagane no Renkinjutsushi: Furumetaru Arukemisuto
Ţara de origine: Japonia
Difuzare: 2009 - 2010 pe JNN (MBS, TBS), Animax
Nr. de episoade: 64
Durată episod: 24 - 30 de minute

Trailer:

Read More »

miercuri, 9 august 2017

Top 5 personaje feminine din cărți

Când luăm contact cu o poveste, este inevitabil să nu ne atașăm de un personaj mai mult decât de altul. Uneori este vorba despre personajul principal, alteori de antagonist, însă de cele mai multe ori este vorba de personajul care are trăsături pe placul nostru, permițându-ne să ne punem în pielea lui pe parcursul desfășurării poveștii și să trăim toate întâmplările prin prisma sa. 

M-am gândit să încep o serie de articole de opinie de genul „Top 5 personaje”, iar astăzi voi discuta despre top 5 personaje feminine care sunt protagoniste și mi-au plăcut dintr-un motiv sau altul.


5. Jane Eyre

Sursă: https://seejbdraw.wordpress.com/tag/published-illustration/
Începem topul cu personajul meu preferat din literatura clasică: Jane Eyre este protagonista romanului cu același nume scris de Charlotte Brontë. Am citit prima dată cartea pe la 14 ani și mi-a plăcut la nebunie de personalitatea eroinei, de felul ei individualist care era cu mult înaintea epocii în care s-a născut, și anume în jurul anului 1800. Orfană din fragedă copilărie, și-a dus viața chinuită plecând de la familia unchiului din partea mamei la Institutul Lowood, o școală pentru fete orfane, unde a trăit în condiții mizere. Asta până când a fost angajată pe postul de guvernantă la Thronfield Hall, unde se îndrăgostește de stăpânul conacului, Edward Rochester. Având principii morale ferm stabilite, Jane este pasionată de cărți, inteligentă și apreciază libertatea, independența și respectul pentru ceilalți. Am admirat felul în care și-a acceptat sensibilitatea și blândețea, acestea fiind de fapt atribuțiile care o făceau cu adevărat o femeie puternică.

4. Daenerys Targaryen

Sursă: http://irenhorrors.deviantart.com/art/Mother-of-Dragons-448958476
Încă sunt supărată pe George R. R. Martin că n-a publicat următorul volum din seria Cântec de Gheață și Foc. Dar asta nu mă oprește să-i laud opera și personajele sale, în special pe Danenerys Targaryen, Născută din Furtună, prințesa exilată a Casei Targaryen, care a fost vândută de fratele ei și măritată cu Khal Drogo, conducătorul unui grup nomad de războinici călăreți Dothraki. Nu o să stau să povestesc istoria vieții ei, în primul rând pentru că aici vorbim de un personaj principal al unei serii extrem de populare aflată în continuă desfășurare la momentul în care scriu aceste rânduri, iar în al doilea rând pentru că nici nu știu care îi va fi soarta hărăzită de mintea genială a lui Martin. Îmi place mult de personajul ei nu doar din pricină că e Mama Dragonilor (da, are 3 dragoni adevărați care ascultă de ea!), ci și datorită evoluției sale de la o fată timidă, care era călcată în picioare de toată lumea, la o adevărată regină, încrezătoare în forțele ei și căreia nu-i este teamă să își asume decizii riscante. 

3. Katniss Everdeen


Sursă: http://www.deviantart.com/art/Katniss-293668909
Eram în liceu, în vacanța de iarnă prin clasa a IX-a. Am primit cadou de Crăciun trilogia Jocurile Foamei de Suzanne Collins, pe care sunt mândră să recunosc că am dat-o gata în 3 zile. M-am atașat foarte mult de personajul lui Katniss, o tipă dibace, dură precum oțelul, care vânează și trage cu arcul pentru a-și hrăni familia. Cu adevărat opusul meu, deci cu atât mai mult mi-a plăcut de ea. Katniss locuiește în Districtul 12 într-o Americă post-apocaliptică numită Panem, care organizează anual Jocurile Foamei, un concurs televizat unde adolescenți reprezentanți ai tuturor districtelor de bat până la moarte. La acest concurs ia parte și ea, oferindu-se ca tribut în locul surorii sale. De-a lungul romanelor, Katniss devine simbolul rebeliunii împotriva conducătorilor țării, având o tărie fizică și mintală de invidiat. În ciuda trecutului său dificil și a imperfecțiunilor personalității ei, Katniss reușește să salveze o întreagă națiune de la autoistrugere și învață să înțeleagă și să ofere altruist unul dintre cele mai fundamentale sentimente umane: dragostea.

2. Vin Venture


Sursă: http://arthubmagazine.com/illustration/miranda-meeks.html
Când mă gândesc la cărți high fantasy, printre primele care îmi vin în minte se află seria Născuți din Ceață a lui Brandon Sanderson. Iar de acolo se remarcă singurul personaj feminin care m-a făcut să-mi dau ochii peste cap de frustrare, dar pe care nu mă pot abține să nu o îndrăgesc: Vin Venture. Luată sub aripa lui Kelsier, un puternic Născut din Ceață, aceasta este îndrumată să devină o puternică unealtă împotriva Lordului Legiuitor. Crescută alături de fratele ei într-o bandă de hoți, firea ei pragmatică și instinctul puternic de supraviețuire o ajută mult în evenimentele care au loc în trilogie. Am menționat mai sus că personajul ei a fost puțin enervant la început, în mare parte pentru că se comporta imatur în situații care cereau puțin autocontrol din partea ei. Vin nu e perfectă și nu se încadrează în tipologia de femeie frumoasă și cochetă, dar tocmai aerul ei de băiețandru și încăpățânarea sa sunt ceea ce o fac să se remarce printre alte protagoniste feminine ale genului. De asemenea, mai am de făcut o remarcă: fata asta știe să se bată, nu glumă!


1. Hermione Granger


Sursă: https://ro.pinterest.com/pin/397161260866097734/
Sper că nu surprinde pe nimeni că pe locul 1 este Hermione din seria Harry Potter de J. K. Rowling. Are atâtea în comun cu mine, șoricelul de bibliotecă perfecționist, încât stau și mă gândesc dacă nu cumva sunt eu cea desprinsă din paginile cărții. Născută din părinți Încuiați, Hermione, fetița cu părul creț vâlvoi și iubitoare de cărți devine pe parcursul celor 7 volume din serie o tânără vrăjitoare puternică și încrezătoare în sine, cu o cunoaștere enciclopedică a lumii magice. Inteligentă, perspicace și mereu cu un as în mânecă, și-a scos prietenii din încurcătură de nenumărate ori, fiind devotată lui Harry și lui Ron până în măduva oaselor. Frica ei de a eșua în vreo sarcină pe care o are de îndeplinit o determină să fie perfecționistă până la exasperare uneori, dar sufletul ei bun și cald, sensibilitatea de care dă dovadă, dar și faptul că mereu apelează la cărți când este în vreun impas au făcut din Hermione Granger personajul feminin preferat cu care mă voi identifica întotdeauna.
Read More »

duminică, 6 august 2017

Recenzie ”Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami


Fapt semi-interesant despre mine: genul meu preferat de cărți este cel fantasy. Asta îseamnă că dacă am de ales între o poveste cu magie, bestii fantastice și bătălii cu săbii și o poveste cu oameni obișnuiți, o voi alege pe prima. Dar uneori îmi place să mai testez și alte genuri, poate chiar autori care să nu fie occidentali. Astfel am dat de Haruki Murakami, un autor japonez destul de popular, pe care l-am descoperit prin liceu și m-a încântat cu cărțile lui, deși nu mă așteptam. Pădurea Norvegiană rămâne preferata mea, pe de-o parte pentru că poartă titlul unei melodii superbe a celor de la Beatles, iar pe de altă parte pentru că povestea spusă între paginile cărții este de o simplitate și o sensibilitate de admirat.

Sunt unele romane care cer puțină răbdare din partea cititorului, debutând cumva greoi și cerând perseverență în lectura primelor câteva zeci de pagini, până acțiunea prinde și simți că nu poți să mai lași din mână până termini cartea. Din fericire, Murakami începe Pădurea Norvegiană în forță, piesa care dă și titlul romanului fiind ascultată de naratorul și personajul principal, Toru Watanabe, care este în așteptarea mesajului de desfacere a centurii de siguranță după ce a atreizat cu avionul în Germania. La fel cum madlena ofereau un flash-back în seria de romane clasice a lui Marcel Proust, primele acorduri ale cântecului „Pădurea Norvegiană” îi aduc aminte eroului de întâmplările care i-au marcat viața. Și de aici încolo, vreme de câteva sute de pagini, vom vedea lumea din perspectiva adolescetului timid Toru, care se transformă în bărbat.

Peisajele descrise cu măiestrie de Murakami, pulsul orașului Tokyo și decorul liniștitor al pădurilor fac deliciul cărții. Dialogurile sunt încântătoare și ne arată o altă față a personajelor cu care interacționează Toru, căci de multe ori ceea ce se transmite verbal nu reprezintă același lucru cu limbajul paraverbal interpretat de el. Aerul misterios al interesului amoros principal, frumoasa Naoko, oferă puțin o senzație stranie intregii povești, dar captivează peste măsură. Tonul cărții este destul de sumbru, chiar cinic pe alocuri, iar povestea fierbe la foc mărunt. Nu pot să povestesc prea multe despre acțiunea cărții, căci merită să fie descoperită de voi pagină cu pagină, povestea în sine nu revoluționează literatura, dar felul în care ne este prezentată de narator aduce un plus de originalitate și tocmai acolo este și punctul forte al cărții.

Proza asiatică e cu totul diferită față de proza occidentală, Pădurea Norvegiană fiind o carte lentă, care se centrează mai mult pe personaje decât pe acțiune. Chiar dacă planează un aer depresiv asupra lui Toru și ale oamenilor importanți din viața sa, la final cartea ne prezintă posibilitatea existenței unei lumini la capătul tunelului. Romanul e ciudat, dar frumos și scris cu o simplitate poetică. Nu se compară cu nimic din ceea ce am citit până acum și recomand cartea celor care își doresc să fie surprinși și încântați de o poveste de dragoste, o poveste dedicată destinului, alegerilor pe care le luăm și muzicii vechi, ascultată cu prietenii în timp ce fumezi o țigară și conversezi despre cărți, filme și viață.

Citat: 
Nici adevărul, nici sincetitatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos.

Date tehnice:
Titlu original: Noruwei no mori
Autor: Haruki Murakami
Editura românească: Polirom
TraducereAngela Hondru
Nr. pagini: 360
Apariţie: 2011
Notă: ***** (din 5)

Melodie: The Beatles - Norwegian Wood



Read More »

vineri, 4 august 2017

Cărți lungi și povești frumoase

Sursă: https://ro.pinterest.com/melperryluce/reading-is-sexy/

Aveam 8 ani când a apărut în română Harry Potter și Pocalul de Foc, volumul 4 al seriei. Am rămas surprinsă de numărul mare de pagini și țin minte clar că mi-a fost greu să parcurg cartea groasă, să-mi fi luat vreo 2-3 săptămâni. Doar ce terminasem clasa I și, deși aveam exercițiul lecturii, nu poți compara o carte de 250 de pagini cu un „monstru” de 650.

Vreme de câțiva ani, doar următoarele volume din seria Harry Potter au fost cărți groase pe care le-am citit, preferam ceva mai scurt, care să se lectureze repede și la care să se observe rapid progresul. Asta până când am dat de fantasy-ul de adulți, cu lumi complexe, conflicte antrenante și personaje foarte bine dezvoltate. Am citit Stăpânul Inelelor, care m-a plictisit puțin, dar m-a captivat prin lumea magică imaginată de Tolkien. Am citit Cronicile Vampirilor a lui Anne Rice, care m-a făcut să ador mitul vampirlului și să mă răzvrătesc când am văzut cum au fost reprezentați în cărți precum Amurg a lui Stephenie Meyer, am adorat stilul steampunk al trilogiei Dispozitive Infernale de Cassandra Clare și m-au încântat clasici ca Jane Eyre și Sherlock Holmes. Am avut ca declic când am dat peste Cântec de Gheață și Foc a lui Martin. După ce am citit în aproape 3 săptămâni primul volum al seriei, Urzeala Tronurilor, care are vreo 1000 de pagini, și m-am îndrăgostit de personaje, de lume, de stilul autorului, mi-am zis că nicio carte nu e prea groasă dacă pot petrece mai mult timp în universul acela.

În timpul facultății l-am descoperit pe Brandon Sanderson, care a devenit rapid unul dintre autorii mei preferați, cu trilogia Născuți din Ceață și seria lui de fantasy epic Arhiva Cronicilor de Furtună. Patrick Rothfuss m-a captivat cu Numele Vântului, iar Povestea hoțului de cărți de Markus Zusak a ajus și ea printre favoritele mele. De atunci pot să mărturisesc că sunt atrasă mai mult de volume groase acum, decât de cele subțiri, căci asta înseamnă că nu mă pot pierde pentru prea mult timp între paginile cărții. Și eu vreau să cites cât mai multe cărți, să cunosc cât mai multe povești, să întâlnesc prin prisma cuvintelor personaje care să-mi rămână în suflet și în minte.

Iubesc cărțile groase, cu pagini multe, parfumate de cerneala de tipar, care conțin un portal spre o altă dimensiune, spre o altă viață care ține atât cât sunt și paginile prinse între copertele romanului. La fel cum iubesc o poveste scurtă, care e concisă și captivantă, la fel de mult iubesc poveștile lungi, pline de istoria personajelor, de aventurile lor încâlcite, de contururile unei lumi imaginate de mintea unui om care iubește cu tărie ceea ce a creat doar prin cuvinte.
Read More »

duminică, 30 iulie 2017

Serialul de week-end - ”Westworld”


În ultimul an am luat o pauză de la vizionatul serialelor, parcă nimic nu mă determina să mă apuc de 10 sezoane a câte 24 de episoade. Sunt atâtea cărți de citit și atâtea filme de văzut, încât prefer să-mi ocup orele libere cu altceva. Cu alte cuvinte, căutam de ceva timp un serial care să mă țină cu sufletul la gură și care să nu aibă prea multe sezoane. Norocul meu că am dat peste un video pe Youtube care demonstra de ce Anthony Hopkins este un actor atât de bun. Acolo era prezentată o scenă dintr-un serial numit Westworld de care auzisem în treacăt, dar nu l-am urmărit niciodată. N-am avut nevoie decât de câteva minute ca să mă convingă să-i dau o șansă.

Pe scurt, Westworld este un parc de distracții cu tematică western, populat de androizi. Contra unei sume exorbitante, clienții parcului pot face orice în incinta acestuia, fără teama că roboții - gazdă nu vor fi de acord. Plin de mister, violență și personaje carismatice, serialul este un remake al filmului cu același nume din 1973 și are în rolurile principale pe Anthony Hopkins, care îl interpretează pe Dr. Robert Ford, fondatorul și directorul creativ al parcului, Evan Rachel Wood, în rolul lui Dolores Abernathy, cel mai vechi robot din Westworld, care descoperă într-o zi că întreaga ei viață este o minciună elaborată, și Ed Harris - Omul în Negru, unul dintre cei mai fideli clienți al parcului de distracții.

După ce am terminat de văzut ultimul episod al primului și, momentan, singurul sezon din Westworld a trebuit să reiau mintal toate firele poveștii și să le pun într-o lumină nouă. În esența lui, serialul ridică întrebări filosofice în legătură cu moralitatea și etica umană, inteligența artificială și limitele pe care o persoană este dispusă să le atingă. Cu cât știi mai puține despre poveste, cu atât te vor șoca detaliile pe care fiecare episod în parte le dezvăluie. Anthony Hopkins este excelent în rolul său de fondator al Westworld, aducând un pic cu un antierou care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și proteja prețioasele sale creații de răutatea oamenilor.

Nu e de mirare că primul episod din Westworld a bătut recordul pentru cea mai vizionată premieră a postului HBO, iar laudele criticilor și succesul pe care l-a avut în rândul telespectatorilor e binemeritat. Cu o cinematografie spectaculoasă, o poveste antrenantă, soundtrack excelent și actori de clasa întâi, Westworld este o bijuterie de serial care îndrăznește să pună întrebări grele despre viață și se străduiește să răspundă la ele cât mai sincer cu putință. Aștept cu nerăbdare următorul sezon!

Date tehnice:
Titlu original: Westworld
Ţara de origine: Statele Unite ale Americii
Difuzare: 2016 - prezent pe HBO
Nr. de sezoane: 1
Nr. de episoade: 10
Durată episod: 57 - 91 de minute

Trailer:

Read More »

joi, 27 iulie 2017

Recenzie ”Norse Mythology” de Neil Gaiman


Autorul unei opere literare nu este același cu naratorul, pe asta o învățăm din clasele primare la ora de română. De obicei, încerc să nu las personalitatea sau opiniile persoanei reale care a scris cartea să-mi afecteze experiența lecturii. Dar în cazul lui Neil Gaiman, mai ales în Norse Mythlogy, nu pot face excepție, căci este o ființă umană înzestrată cu o imaginație bogată și cu darul de a spune povești (poate Odin i-a oferit o cupă din miedul care îți dă talentul de fi poet), un om blând care iubește cărțile și poveștile spuse într-o manieră stranie, magică, pe alocuri neliniștitoare. Este unul dintre autorii mei preferați și am citit o bună parte din cărțile sale, fie ele pentru copii, Young Adult sau fantasy, dar încă n-am reușit să arunc un ochi pe seria lui de benzi desenate, Sandman. Îl admir foarte mult ca om și mereu mă simt împlinită sufletește când termin ceva scris de el, în felul său bizar Gaiman ne obligă să vedem optimismul, culoarea și magia vieții. 

Mărturisesc că sunt pasionată de mitologie, îmi place să aflu despre credințele popoarelor dinainte de epoca modernă și să observ conexiuni între diverse zeități sau obiceiuri, cu alte cuvite să descopăr cum s-au influențat reciproc oameni din diverse colțuri ale lumii. Felul în care ne este prezentată mitologia zeilor nordici în cartea de față este realizat într-o manieră relaxată, parcă simți că bei o cană de ceai la gura sobei alături de Neil Gaiman, care îți povestește despre crimele zeilor, comploturile lui Loki, zeul farsor, ori amintește de Ragnarok, Apocalipsa în viziunea nordicilor. Thor, zeul tunetului, a fost cel care m-a făcut să râd mereu când apărea în vreo poveste, pentru că el este destul de diferit de versiunea din benzile desenate Marvel: impulsiv și nu foarte strălucit la minte, se bazează pe forță fizică cam în tot ceea ce face, iar atunci când întâmpină o problemă se gândește dacă a fost creată sau nu de Loki. În ceea ce-l privește pe Odin, zeul suprem, acesta nu ocupă o figură centrală în toate poveștile, de regulă l-am simțit portretizat ca o figură paternă înțeleaptă, dar șireată, care râde de giumbușlucurile copiiilor săi.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a fost structurată cartea, și anume în povești care urmăresc anumiți zei sau aventuri care implică și oamenii, uriașii, piticii și animale fantastice. Am parcurs prima jumătate de roman dintr-o suflare, apoi mi-am impus un ritm de maximum două povești pe zi, pentru a mă bucura cum se cuvine de călătoria pe tărâm scandinav. Cel mai mult mi-a plăcut povestea în care Thor s-a deghizat ca mireasă pentru a-și recăpăta ciocanul  Mjöllnir de la uriași, acolo am avut parte de o interacțiune de primă clasă între Loki și Thor, dar și de multe scene amuzante.

Norse Mythology este destul de scurtuț, până în 300 de pagini scrise cu un font măricel, iar coperta și romanul fizic în sine sunt o minunăție. Dețin cartea în format hardcover, care este neagră și are ilustrat cu auriu pe Mjöllnir, iar supracoperta este catifelată și are o versiune mai amănunțită a ciocanului lui Thor și cotor auriu. Este atât de frumoasă, nu m-am săturat să o admir în timp ce o citeam. Din păcate, la momentul în care redactez această recenzie, romanul nu a fost încă tradus de o editură româneasă, dar eu recomand cu drag să fie citit în engleză chiar și de cei care nu se simt foarte avansați, deoarece are un limbaj accesibil, poveștile păstrează structura de basm și narațiunea e plină de dialog, iar frazele sunt aerisite, nefiind prea multe adjective și alte părți de vorbire care îngreunează lectura. 

Mă bucur așa de mult că am reușit să mai citesc o carte de-a lui Neil Gaiman, maestrul poveștilor. Norse Mythology a devenit o favorită de-a mea, o încântare pentru suflet și minte, care mi-a satisfăcut pofta pentru mitologie, zei și povești care nu se feresc să devină macabre și sângeroase, căci viața nu e mereu lapte și miere. Se observă clar munca autorului în documentarea despre mitologia nordică, dar și lejeritatea naratorului în conturarea unor aventuri care nu o să dispară prea repede din mintea noastră.

Citat: 

The Norse myths are the myths of a chilly place, with long, long winter nights and endless summer days, myths of a people who did not entirely trust or even like their gods, although they respected and feared them.

Date tehnice:
Titlu original: Norse Mythology
Autor: Neil Gaiman
Limba: Engleză
Editura: Bloomsbury Publishing
Nr. pagini: 281
Apariţie: 2017
Notă: ***** (din 5)
Read More »

duminică, 23 iulie 2017

Despre cărți, cu drag

Sursă: http://deerfox-art.deviantart.com/art/Magic-Book-357793938

Am avut cărți în viața mea de când mă știu: începând de la cele cu câteva pagini cauciucate și colorate, care arătau poze cu animale, continuând cu antologii de basme și povești nemuritoare din colecția veche „Biblioteca pentru toți”, totul culminând cu primul roman citit de mine integral, „Harry Potter și Piatra Filozofală”, când aveam vreo 7 ani. De atunci, cum se spune, restul este istorie.

Am crescut și m-am maturizat printre paginile cărților, alături de personaje pe care le simțeam aproape ca niște prieteni reali, în carne și oase. Când eram plictisită, citeam; când eram tristă, citeam; când voiam să îmi umplu mintea cu aventuri fantastice, citeam. Existența cotidiană nu mi-a satisfăcut dorința de a vizita locuri noi, de a întâlni oameni interesanți, am fost un copil timid cu puțini prieteni și mi-a fost greu să accept că niciodată nu o să pot să călăresc un dragon sau nu voi putea controla elementele naturale. Voiam așa de mult să merg la Hogwarts, nu mi-e rușine să recunosc că undeva în sinea mea încă îmi doresc să primesc scrisoarea de admitere. Așa că am perceput lectura ca o formă de escapism, de evadare din realitate. Din fericire, citind foarte mult mi-am dezvoltat vocabularul și gustul pentru arta de a spune povești fără să-mi dau seama.

Inevitabil, am ajuns la o saturație de anumite clișee și stereotipuri care se regăsesc în cărți de diferite genuri: băiatul descoperă că este Cel Ales și reușește să înfrângă răul suprem, fata are o soră geamănă care a dispărut și apar crime misterioase în aceeași perioadă, grupul de cercetători scapă de sub control experimentul științific pe care îl coordonau și lumea e distrusă, etc. Dar asta doar m-a făcut să caut și mai asiduu cărți excelente, cărți care mă fac să rămân șocată de originalitatea lor, care prezintă o poveste atât de maiestuos concepută încât îți schimbă modul de a percepe pagnile tipărite și legate de o copertă pentru totdeauna. Și da, folosesc cuvinte mari pentru că aici vorbim de lucruri epice, care îți modelează personalitatea dacă le permiți.

Depășind adolescența, am observat că devin atrasă de genuri diferite de fantasy, care oricum rămâne preferatul meu. Am îndrăznit să citesc mai mult SF, ceva memorii, niște thriller, ba chiar și horror. Și am aflat că-mi place, mă încântă și vreau să citesc și mai mult. Iar în ultimii 2-3 ani mi-am depășit teama de cărți groase, de peste 500 de pagini. Am ajuns la concluzia că dacă sunt multe pagini, înseamnă că petrec mai mult timp în lumea respectivă și cunosc mai bine personajele.

La finalul unui roman, îmi place să stau să contemplez puțin. Poate am rămas cu întrebări și încerc să le găsesc răspunsul, mă gândesc dacă aș fi procedat ca un personaj anume în rezolvarea aceleiași probleme, poate mă simt ușor amețită de la toate informațiile asimilate, dar cel mai important învăț despre oameni, despre perspective diferite, capăt o vedere de ansamblu și mă bucur de întreg tabloul, nu doar de detalii. Cărțile sunt cei mai buni profesori și cei mai loiali prieteni și conțin în paginile lor cea mai frumoasă artă ce poate fi creată de oameni, din punctul meu de vedere: arta de a spune povești.
Read More »

joi, 11 iunie 2015

Recenzie ”The Bone Season” de Samantha Shannon



Încep prin a spune că povestea acestui roman mi s-a părut foarte originală și extrem de captivantă. Și chiar dacă am adorat modul în care autoarea a țesut narațiunea, există anumite aspecte pentru care ar trebui să fiți pregătiți. Sunt introduși în anexe mulți termeni noi și explicații referitoare la cum funcționează magia în această societate futuristă, iar lectura este puțin îngreunată, astfel primele 100 de pagini pot fi chiar copleșitoare până te obișnuiești cu lumea creată de Shannon.


Într-un viitor nu foarte îndepărtat, mai exact în anul 2056, a fost o epidemie de clarviziune în întreaga lume. Cum probabil ați putut remarca din modul negativ în care am folosit termenul „epidemie”, oamenii care au fost înzestrați cu acest dar nu sunt acceptați de restul lumii. Sunt temuți și tratați precum niște paria și criminali, astfel că aproape într-un mod ironic ei încep să aibă un comportament infracțional și să facă parte din diferite sindicate. Structura socială, atât în Scion Londra, cât și în Sheol 1, este extrem de bine gândită, fiind creată o națiune structurată în mod plauzibil, bazată pe frică și neîncredere, exact așa cum se întâmplă în aproape orice distopie. Autoarea reușește să scrie cu eleganță, fiecare cuvânt și frază fiind alese cu grijă pentru a completa frumusețea narațiunii care e aproape fluidă. Sincer, nu mi-a venit să cred când am aflat că acesta este romanul ei de debut. Nivelul de maturitate al prozei ei nu poate fi egalat decât cu dificultate de mulți autori contemporani. Chiar dacă The Bone Season are o acțiune ce se petrece în viitor, atmosfera indusă de cuvintele lui Shannon are acea gingășie și finețe asociată cu autorii vechi, clasici.

Eroina romanului, Paige, este absolut încântătoare. Este dură precum oțelul, charismatică, inteligentă și cu o fire cameleonică ce îi permite să se adapteze în orice situație. Grupul din care face parte este unul destul de faimos, în mare parte datorită extravagantului lider Jax, dar și deoarece conține cei mai buni tipi de clarvăzători. Paige însăși este una dintre acei clarvăzători extrem de rari - o Călătoare onirică ce pătrunde în visele celorlalți; astfel ea ajunge să fie capturată și se trezește în mijlocul unei aventuri surprinzătoare.


Warden a fost un personaj asupra căruia a planat un aer de suspiciune mare parte din poveste. La început, Paige și Warden sunt dușmani declarați: el este Rafaitul maestru, ea este sclava lui. Evident, este furioasă și îl urăște cu desăvârșire, nu există niciun dubiu în această privință, deși el se străduiește să o protejeze pe Paige de logodnica lui Nashira Sargas, suverana de sânge. Încetul cu încetul, într-un mod foarte real, relația lor începe să se schimbe de la ură fățișă spre ceva sinonim cu respect, urmat de afecțiune și în final atracție. Cei doi suferă de sindromul „doi pași înainte, unul înapoi”, fiecare fărâmă de încredere fiind recâștigată iar și iar, dar pierderea ei se realizează într-o răsuflare. Autoarea face o treabă extraordinară evitând să folosească stereotipuri, relația romantică dintre Rafait și Călătoarea onirică crescând de la un capitol la altul, într-un ritm normal și veridic, bazându-se pe o fundație formată din încredere, respect și prietenie. Chimia și tensiunea electrică dintre protagoniști, deși subtilă, te ține lipit de paginile cărții și condimentează frumos legătura lor.

Consider că e oarecum nedrept să pui presiunea comparării cu J. K. Rowling pe umerii lui Shannon, dar cred că aceasta din urmă are potențial și probabil va reuși în lumea editorială. Eu cel puțin o voi urmări cu interes și o să îi lecturez nerăbdătoare seria. The Bone Season este genul de carte care reușește să-ți rămână în minte multă vreme după ce ai terminat-o de citit. Este o poveste originală, cu personaje puternice și caracterizate complex, cu acțiunea ce se desfășoară într-o lume plină de magie. Pregătiți-vă pentru trei lucruri neașteptate conținute de acest roman: muzica lui Frank Sinatra, acrobații în stilul celor de la Cirque du Soleil și băutul de sânge.

Citat: 
Oricât de mult mi l-aș fi dorit câteodată, „normalul” nu exista. Nici nu existase vreodată. „Normal” și „natural” erau cele mai mari minciuni create vreodată de noi. De noi, oamenii, cu mințile noastre mărunte. Și poate că starea de normalitate nici nu mi s-ar fi potrivit.

Date tehnice:
Titlu original: The Bone Season
Autor: Samantha Shannon
Editura românească: Curtea Veche
TraducereTeodora Văcariu
Nr. pagini: 448
Apariţie: 2013
Notă: ***** (din 5)

Melodie: Bleachers - I Wanna Get Better


Read More »